Atacul împotriva premierului, declanşat de Crin Antonescu, un liberal considerat a face parte din “aripa Patriciu”, asemenea premierului, complică situaţia lui Călin Popescu Tăriceanu care pare a fi pierdut cel mai important sprijin şi cred că în momentul de faţă debarcarea sa din fruntea PNL şi, implicit, din fruntea guvernului este o chestiune de timp.
Desigur, este posibil ca ieşirea lui Crin Antonescu să fie una individuală, nu una “programată” şi cu program. Poate să fie un semnal de alarmă tras de o persoană îngrijorată de managementul defectuos al partidului. Chiar şi aşa, pentru Călin Popescu Tăriceanu semnalul este unul serios, fiindcă vine din partea unor susţinători. Dacă până acum criticile veneau din zona Palatului Cotroceni şi a unor reprezentanţi ai acestuia, acum ele vin din partea reprezentantului grupării Patriciu şi cu greu pot fi bănuite de complicităţi cotroceniste, chiar dacă unele critici sunt similare.
În definitiv, ce i se reproşează lui Călin Popescu Tăriceanu?
Management politic deficitar
Managementul defectuos al partidului, în primul rând. Dar ce înseamnă management politic performant? Din păcate, în România, singurul model de manager politic performant este Octavian Cozmâncă, singurul care a reuşit să controleze şi să administreze performant un aparat de partid. Chiar şi azi, PSD-ul rămâne cel mai activ partid în scena publică. Toate pieţele din Bucureşti sunt pline de tineri în tricouri roşii care caută să convingă oamenii. Nu ştiu cât de eficienţi sunt, dar ei sunt acolo, în stradă, printre oameni, ceea ce nu s-a întâmplat cu activiştii de partid ai actualei puteri nici în campania electorală. Pentru Alianţa D.A. campania a fost făcută mai puţin de activiştii proprii, cât mai ales de voluntari neimplicaţi politic, doar pur şi simplu oripilaţi de partidul-stat. Ei au bântuit pe străzi, ei au convins oamenii pe forumuri de discuţie de pe internet, ei s-au certat cu rudele, prietenii şi i-au mobilizat la vot.
PNL a avut permanent o atitudine reactivă, fie că era vorba de răspunsurile la criticile preşedintelui Băsescu, fie că era vorba de preluarea unor teme ale societăţii civile la ordinea zilei. Partidul nu a mai venit cu nici un proiect original.
Nici la nivel guvernamental partidul nu a avut o prestaţie la nivelul aşteptărilor, cel puţin la Sănătate prestaţia miniştrilor liberali fiind catastrofală. Nici la Finanţe nu s-au înregistrat performanţe deosebite, ba, din contră, acest minister a fost sancţionat de Uniunea Europeană.
Din păcate, dacă este clar că Tăriceanu a administrat prost partidul, el nereuşind să producă o strategie politică, o strategie de comunicare coerentă, nici celelalte tabere din partid nu vin cu alternative.
Scăderea partidului în sondaje
Scăderea partidului în sondaje este un alt reproş la adresa lui Călin Popescu Tăriceanu. Dacă aici premierul are partea lui de vină prin multele gafe comunicaţionale făcute – cea mai recentă cu fluturaşii integrării -, este nedrept să i se pună lui în cârcă totul. Nu cred că este vina lui Tăriceanu că nepoata Noricăi Nicolai votează în Senat, că Ludovic Orban jigneşte gratuit pe oricine, că mulţi parlamentari PNL trag chiulul şi legile se poticnesc în Parlament. De bine, de rău, Călin Popescu Tăriceanu a reuşit să conducă un an şi jumătate o echipă extrem de eterogenă, sub presiuni de care nu a mai avut parte nici un alt premier (practic acest guvern s-a aflat de la bun început sub semnul provizoratului, iniţial stând sub ameninţarea alegerilor anticipate, apoi sub ameninţarea schimbării iminente a premierului, iar acum este la rând “restructurarea”). Până la urmă, guvernul său a reuşit să reducă numărul steguleţelor de la 14 la numai 4 (şi dacă ar fi fost mai eficient ar fi putut rezolva cel puţin încă două). Desigur, un rol important l-a avut şi prestaţia individuală a unor miniştri, din care se detaşează Monica Macovei.
Reproşabil lui Călin Popescu Tăriceanu rămâne tolerarea în Guvern a unor miniştri asupra cărora avea control direct, la Sănătate şi Finanţe, ministere care au punctat serios la imaginea negativă.
Conducerea autoritară
Conducerea autoritară a partidului este al treilea reproş important la adresa lui Călin Popescu Tăriceanu. Mi se pare o glumă proastă. Dacă Tăriceanu ar fi fost un lider autoritar, Orban, Nicolai, Meleşcanu et Comp. ar fi trebuit să zboare de mult sau măcar să fie traşi pe linia a doua. Aşa însă, s-a răţoit doar la tânărul Boureanu care nu constituie o ameninţare pentru nimeni. Dacă ar fi fost atât de autoritar, măcar pe incompetenţii din aparatul său i-ar fi dat afară pentru că l-au pus de atâtea ori în situaţii ridicole. Înţeleg că este dificil din punct de vedere politic să o penalizezi pe o Norica Nicolai (dar putea, cel puţin, să o roage ca pentru o perioadă să facă un pas în spate), dar nu înţeleg de ce nu l-a sancţionat pe Alfred Bulai după faza penibilă cu fluturaşii.
Perspective liberale
Interesantă este persoana vehiculată de presă pentru a-i urma lui Tăriceanu la conducerea partidului, Bogdan Olteanu. Mi se pare o alternativă foarte bună, Olteanu reuşind până acum să se remarce ca un bun comunicator, un colaborator cu societatea civilă – recent am participat la o dezbatere pe tema legii lustraţiei organizată de Camera Deputaţilor în colaborare cu societatea civilă, o iniţiativă care se vrea continuată. Ar fi cel mai tânăr lider de partid şi un bun atu de imagine. Olteanu are în plus şi suportul actualului preşedinte, care va lăsa moştenire partidul unui om de încredere. Relaţia dintre Olteanu şi Tăriceanu datează de aproape zece ani, primul fiind finul celui de-al doilea. În interiorul PNL, Bogdan Olteanu este perceput ca al doilea om în partid după Tăriceanu, atât ca acces şi participare la decizii, cât şi ca influenţă în organizaţiile partidului. Olteanu este cel care a ţinut legătura cu filialele în momentele critice în care trebuiau împărţite funcţiile în Executiv şi administraţia locală. Din grupul celor care îl susţin pe Bogdan Olteanu fac parte secretarul general al PNL, Dan Motreanu, miniştri fără vizibilitate, Mihai Voicu şi Cristian David, preşedintele tinerilor liberali, Cristian Adomniţei, parlamentari precum George Scutaru, Relu Fenechiu etc.
Şi probabil, tot pentru imagine, un premier “surpriză”, în persoana doamnei Mona Muscă. Dânsa ar avea avantajul că este apreciată de Traian Băsescu şi în acelaşi timp agreată de liberali, spre deosebire de Theodor Stolojan care este văzut acum ca un cal troian. De altfel, faptul că domnia sa a întrerupt turneul prin filiale după numai două vizite arată eşecul demersului său. În plus, un premier femeie ar fi o excelentă lovitură de imagine pentru România ca ţară ce este încă văzută de mulţi ca sălbatică şi necivilizată (nu că în parte nu ar fi adevărat, dar asta este o altă poveste). O astfel de soluţie ar împăca şi capra patriciană, şi varza cotrocenistă şi, culmea, ar ieşi bine pentru toată lumea.
