Istoricii şi analiştii militari când fac referire la primi ani ai celui de-al doilea război mondialpomenesc întotdeauna cu uimire despre ceea ce s-a numit campania ciudată, adică din septembrie 1939 până în mai 1940, perioadă în care armatele germane au avut o multitudine de victorii militare de amploare datorate – în special cea din Polonia – faptului că aliaţii franco-britanici nu au avut curajul – sau voinţa – de a ataca pe teritoriu german, şi astfel să-l împingă pe Hitler să intre în defensivă. Aliaţii, deşi declaraseră război Germaniei naţional-socialiste încă din 1939, au asistat neputincioşi la căderea Poloniei, a Danemarcei şi a Norvegiei, pentru ca mai apoi tot sistemul defensiv francez să cadă. O asemenea campanie pare să se deruleze şi în politica românească după începerea oficială a campaniei electorale.
În mod paradoxal, perioada anterioară campaniei, care nici ea nu s-a remarcat printr-un model de luptă politică, a fost totuşi mai plină în evenimente şi declaraţii decât însăşi perioada campaniei propriu-zise. După ce în vară partidele s-au regrupat şi au început structurarea în vederea campaniei, ba, mai mult, s-a dat de multe ori semnalul că de fapt bătălia a început, fiecare tabără construindu-şi argumentaţia şi reglându-şi tirul asupra oponenţilor, la începutul luptei oficiale partidele s-au retras în spatele liderilor şi vectorilor de imagine, care şi aceştia par a fi obosit. O asemenea ciudăţenie are multe explicaţii, generează multe comentarii, dar nu produce ceea ce ar trebui să producă o campanie electorală reală, şi anume încredere.
De fapt, aceasta este şi marea problemă cu care se confruntă întreaga campanie electorală din acest moment, şi într-un fel era de aşteptat, un asemenea tip de campanie nefiind decât consecinţa logică a celor cincisprezece ani de democraţie românească. Sistemul partidelor sau alianţelor de partide conduse de o locomotivă de imagine a ajuns astăzi în faţa propriei neputinţe de a mai produce încredere şi, pus în faţa acestui fapt, pur şi simplu s-a blocat. Iar acest adevăr este atât de cumplit pentru clasa politică încât aceasta refuză să-l privească şi să ia fapt de el, chiar dacă toată lumea simte că ceva trebuie făcut.
Blocajul
În ciuda unei campanii electorale care în primul tur se concentrează pe formarea unei majorităţi parlamentare şi a unui guvern puternic, capabil să gestioneze aplicarea criteriilor de integrare în Uniunea Europeană, construcţia de campanie s-a orientat aproape la toate partidele pe întărirea vectorului principal de imagine, care este candidatul la preşedinţie, adică de fapt cel care în afară de importanţă simbolică nu mai are nimic de oferit societăţii, decât priviri şi îmbărbătări părinteşti. Chiar şi partidele care au ca scop doar intrarea în Parlament, cum ar fi UDMR sau PNŢCD, şi-au asumat acest model de a face campanie, care pare a avea mai mult succes, deşi ani la rândul el şi-a dovedit futilitatea după alegeri. Dar tentaţia de a obţine succesul printr-o metodă deja testată s-a dovedit mai mare decât curajul de a încerca o metodă nouă, cea prin care partidul obţine un scor mai mare prin propria prestaţie programatică şi de acţiune politică. Iar această tentaţie este astăzi sancţionată prin indiferenţă de societate, care pare mult mai interesată de alegerile din Statele Unite sau de problemele şi prestaţiile lui Mutu decât de campania electorală care pare a nu mai aduce nimic nou şi interesant. Şi nici nu prea are cum să pară interesantă, căci, dacă ne uităm la cei patru candidaţi importanţi la preşedinţie, observăm imediat că sunt aceleaşi fantoşe ale anilor `90.
Multă lume a crezut că după cel de-al doilea mandat constituţional al lui Ion Iliescu şi deci după imposibilitatea acestuia de a mai participa la campania pentru prezidenţiale, sistemul se va schimba, pentru că, se spunea, Iliescu reprezintă o etapă, un mod de ase face politică legat de personalitatea acestuia şi deci irepetabil. Dar, spre surprinderea noastră, Iliescu a ieşit mult mai devreme din spaţiul politic, adică din momentul în care lumea a înţeles că nu mai poate fi votat, şi mai exact din vară.
În alegerile locale, din nou paradoxal, partidele şi-au făcut campanie pentru ele în siajul unor nume propuse pentru a fi alese uninomial şi de aceea şi-au atribuit succesul candidaţilor lor însele, fără ca de cele mai multe ori să fie cazul, căci lumea nu a votat PSD la Constanţa, ci pe Radu Mazăre sau pe Ciuhandu la Timişoara, şi nu PNŢCD. În acel moment cetăţenii au înţeles că numai personalităţile care se autoreprezintă sunt importante, atât pentru ei, cât şi pentru partide, şi de aceea un Ion Iliescu candidat independent pe listele unui partid este tot atât de comun ca toţi ceilalţi de pe listă şi astfel nu ridică în nici un fel miza jocului politic. Din acest motiv, partidele şi cetăţenii au căzut în acea capcană politică vizând însăşi democraţia, asumarea paternalismului ca formulă de abordare politică a alegerilor, şi în special a celor parlamentare.
Dar, din nefericire, cel puţin doi dintre cei mai importanţi candidaţi (şi cei care se presupune că vor intra în finală) şi-au construit un discurs şi o imagine care au ca scop nu depăşirea modelului Iliescu, ci reintegrarea lui în propria campanie. Dacă pentru Năstase modelul este unul mai degrabă familiar, el fiind cel care a făcut de două ori opţiunea pentru Iliescu, Băsescu îl asumă acum pentru prima dată, deşi pare pentru mulţi că-l respinge.
Ce înseamnă modelul Iliescu?
Iliescu este probabil unicul model politic profund autohton, singurul care se bazează complet pe un mental colectiv românesc mai mult postceauşist decât postcomunist. Şi facem această distincţie pentru că sistemul comunist românesc prin Nicolae Ceauşescu a luat o turnură mult mai autoritar naţionalistă decât cel din ţările foste comuniste, ceea ce a determinat şi modificări profunde de comportament social pentru români, cei mai săraci şi atunci, şi acum, din blocul Pactului de la Varşovia şi al CAER, adică al ţărilor din Centrul şi Estul Europei. Din acest motiv, şi tranziţia românească, atât politică, cât şi economică, a fost destul de diferită de a celorlalte ţări foste socialiste, iar un rol deosebit în acest proces s-a datorat domnului Iliescu. Cu sau fără vrerea sa, el a apărut ca un personaj mesianic, ca omul de stânga profund opus lui Ceauşescu, ca un dizident comunist de mare întindere, elemente care au fost folosite de fosta nomenklatură de partid pentru a-l propune pe Iliescu ca pe liderul aşteptat de toată lumea după căderea comunismului ceauşist. Din acest motiv, numele lui Iliescu a devenit unul aproape sfinţit în diverse medii sociale, iar imaginea sa – cea a omului din popor care ştie cu exactitate care sunt problemele reale ale oamenilor şi care încearcă prin diverse metode să le rezolve – să dea înapoi pământurile luate de comunişti, să păstreze locurile de muncă industriale chiar dacă nu produc ceva rentabil, să permită ieşirea la pensie la o vârstă mai scăzută ş.a.m.d.
În termeni politici, asta se numeşte populism, iar modelul a fost preluat de toate partidele politice româneşti, aliate sau nu cu Ion Iliescu. Ş, cu cât acest model s-a extins, cu atât puterea simbolică şi reală a creatorului său s-a mărit şi nu a mai putut fi învins decât de un populism şi mai mare – de aceea nu există un model Constantinescu. Or, pentru a putea folosi o armă atât de redutabilă, Iliescu a fost nevoit să se folosească de o structură de partid extrem de puternică (iniţial recrutată din rândul foştilor activişti de partid), care s-a lăsat folosită şi care implicit l-a folosit pe el. Din rândul acestei structuri s-au desprins toţi cei care astăzi candidează pentru preşedinţia României, cu excepţia lui Marko Bella, care oricum are statut de minoritar, dar care a învăţat în România că poţi folosi sistemul lăsându-te folosit de el.
Cât despre Băsescu, lucrurile sunt şi mai simple şi mai evidente, el învăţând de la Iliescu nu numai arta populismului, cât şi arta sacrificiului celui care până de curând părea cel mai apropiat prieten. Dacă Iliescu l-a sacrificat pe Petre Roman, cu care în tandem a câştigat alegerile din `90, pentru că-i punea în pericol tocmai posibilitatea de a fi adorat de mase, tot astfel Băsescu l-a sacrificat pe Stolojan pe altarul dinamismului populist, de care acesta se jena.
Fiind creaţii ale modelului Iliescu, marii candidaţi nici nu au mai remarcat că, ajuns în al doilea mandat, modelul s-a democratizat şi şi-a schimbat profund structura, pentru că, aşa cum spuneam mai sus, aceasta nu mai contează în condiţiile în care nu mai este un challenger. În schimb, modelul continuă să funcţioneze atât simbolic, cât şi ca imagine, şi toţi cei care vor să acceadă la funcţia de preşedinte vor să şi-l însuşească foarte rapid şi mai eficient. Numai că vremurile şi condiţiile s-au schimbat, românii aşteptând nu epoca post-Ceauşescu, ci epoca post-Iliescu.
Eliminându-şi partidele din cursa electorală, structurându-şi mesajul pe populism şi vot negativ, cei doi mari challengeri la funcţia de preşedinte s-au trezit într-o postură extrem de delicată, că de fapt nu prea au ce să mai spună, căci, după ce au promis – iar de promis nu sunt extrem de multe, căci expectanţa populară este doar una – cam acelaşi lucru, cei doi se joacă acum – penibil – de-a iepuraşul şi ursul prin pădure. Şi din această imagine bucolică cetăţenii români nu se vor sfii până la urmă, deşi nu este întotdeauna corect politic, să aleagă vânătorul.
Publicat în : Politica interna de la numărul 21
