Continuare din numărul precedent
Diasporele, creatori de spaţii globale alternative
Este adecvat să localizăm fenomenul diasporic în contextul proceselor de globalizare din ultimele câteva secole. Aşa cum am arătat în articolul anterior, principalele modele de migraţie umană din ultimele secole au fost determinate de colonilizare şi relaţiile comerciale. Dar în ultimele decenii, migrarea transnaţională a crescut exponenţial, fără legătură cu expansiunea circulaţiei globale a mărfurilor. Uşurinţa şi viteza tot mai mare a transporturilor au facilitat călătoriile pe distanţe mari, un element-cheie al globalizării.
Unele cercetări în domeniu fac distincţie între “globalizare de sus în jos” şi “globalizare de jos în sus”. Prima reflectă “colaborarea dintre statele conducătoare şi principalii agenţi de formare a capitalului”. La nivel interguvernamental, sunt elaborate şi reglementate politica şi legislaţia internaţională care guvernează alte forme de comunicare transnaţională. Organisme ca Organizaţia Naţiunilor Unite, Organizaţia Mondială a Comerţului, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor sau Organizaţia Mondială pentru Proprietate Intelectuală operează la acest nivel. Corporaţiile transnaţionale sunt şi ele actori-cheie în globalizarea comunicării. Aici sunt incluse companii de comunicaţii ca agenţiile internaţionale de presă, corporaţiile de publicitate mondiale, AOL Time-Warner, News Corp, CNN, Disney, MTV şi corporaţii de telecomunicaţii ca AT&T, Microsoft, Nortel şi Cisco, precum şi corporaţii globale din alte domenii decât comunicaţiile implicate în fluxurile masive de informaţii transnaţionale. Ultimele, cum sunt Coca-Cola, Nike şi Exxon, transmit cantităţi uriaşe de publicitate în întreaga lume şi transferă cantităţi semnificative de date prin computere şi alte mijloace.
Globalizarea de jos în sus
Este realizată în principal de organizaţii care nu au legături puternice cu guvernele sau corporaţiile mari. Organizaţii ca Amnesty International şi Greenpeace sunt grupuri transnaţionale ale societăţii civile care monitorizează performanţele guvernelor în domeniile drepturilor omului şi respectiv protecţiei mediului. Altele, de pildă Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi Medici fără Frontiere, acţionează ca agenţii umanitare în întreaga lume. Asociaţii academice şi profesionale, organizaţii religioase, grupuri diasporice etc. participă şi ele la “globalizarea de jos în sus” prin dezvoltarea de legături de comunicare laterale între membri din diferite părţi ale lumii. Ele nu se opun în mod necesar activităţilor guvernamentale internaţionale sau corporaţiilor transnaţionale, dar sunt distincte de acestea.
Conceptul de spaţiu este un element-cheie în studiile asupra diasporei. Dezbaterile pe tematica globalizării, identităţii culturale şi utilizării noilor tehnologii ale comunicării au influenţat semnificativ studiul geografiei umane şi sugerează că noile media au reuşit să golească timpul şi spaţiul, permiţând relaţiilor sociale să se “detaşeze” din locaţiile lor şi să se realizeze la distanţe mari. Manuel Castells (1989) face o distincţie între “spaţiul locurilor” şi noul “spaţiu al fluxurilor” care apar în reţelele globale. Arjun Appadurai (1996) consideră că economia culturală globală se caracterizează prin disjuncţiile fundamentale între ceea ce el identifică drept cinci dimensiuni sau “peisaje” ale “fluxului cultural global”: etno-peisaje (oameni), peisaje media (conţinut media), tehno-peisaje (tehnologie), peisaje financiare (capital) şi peisaje ideologice (ideologii).
Aceste noi moduri de a conceptualiza relaţia dintre indivizi şi peisaje au pus sub semnul întrebării noţiunile normative prin care identitatea şi comunitatea umană tindeau să fie legate de un teritoriu ocupat “la origine” de un anumit grup. Chiar numele unui grup etnic este de regulă bazat pe un astfel de ţinut natal; iar membrii săi vor continua să fie legaţi de această locaţie ancestrală chiar după secole de trai în diaspora. Dar o dinamică a călătoriei implică modelarea şi remodelarea spaţiului cultural şi a relaţiilor pe care oamenii le au cu acesta. Pe lângă încercările guvernelor de a controla acest trafic transfrontalier şi activităţile cetăţenilor străini din interiorul graniţelor lor, statele încearcă în general să descurajeze legăturile dintre imigranţi şi ţările de origine sau alte segmente ale diasporelor. În ciuda previziunilor privind declinul influenţei graniţelor, sub presiunile globalizării, spaţiile statelor naţionale continuă în mare măsură să rămână exclusive. Cu toate acestea, diasporele se opun în mod semnificativ acestei teritorialităţi, căutând să producă propriile spaţii, transnaţionale.
Rădăcinile hărţii politice contemporane a lumii trebuie căutate în colonialism. Spaţiul european a fost extins peste tot în lume: valurile expansiunii spaniole, portugheze, britanice, franceze, germane, italiene, olandeze şi ruse s-au imprimat asupra lumii nu doar prin acaparare teritorială, ci şi, mai semnificativ, prin redenumirea simbolică a locurilor cu denumiri preluate din cultura colonizatorilor. Sistemul statelor naţionale, care îşi are originile în Europa secolului al XVII-lea, s-a extins asupra altor continente, replicând formele europene de guvernământ în întreaga lume. Acest lucru a inclus separarea identităţilor şi relaţiilor naţionale ale popoarelor în cauză, prin marcarea de frontiere naţionale fixe (deşi nu complet imuabile sau impermeabile), care aveau să fie menţinute chiar şi după câştigarea independenţei. Cartografia europeană a simbolizat hegemonia Europei: continentul era astfel amplasat în centrul jumătăţii superioare a hărţii lumii. Sistemele educaţionale coloniale au contribuit la acceptarea acestui aranjament global de către toate popoarele, ca fiind “natural”.
Ascensiunea media transnaţionale în secolul al XIX-lea sub forma agenţiilor de presă a apărut în interiorul acestui context colonial. Agenţia britanică Reuters, cea franceză Havas şi cea germană Wolff şi-au împărţit lumea între ele, înfiinţând un cartel de presă ce implica prezenţa exclusivă în zonele respective de influenţă colonială. Legăturile transnaţionale cu coloniile, prin telegraf, telefon şi transporturi, au fost construite pentru a deservi metropolele coloniale. Legăturile de telecomunicaţii oficiale dintre state vecine din Africa sau Asia stăpânite de puteri coloniale concurente au fost cvasiinexistente. Conţinutul media, sub forma materialelor de ştiri şi divertisment, s-a transmis în mare măsură în fluxuri dinspre nord spre sud, întărind şi mai mult viziunile nordice asupra lumii.
Aranjamentele coloniale ale spaţiului global au fost, aşadar, legate de configurarea şi exercitarea puterii. Mare parte din această spaţializare a fost creată de ceea ce Edward Said (1978) numeşte “geografia imaginativă” a orientalismului european care a sprijinit demersurile imperialiste; ea oferea justificări pentru cucerirea şi colonizarea teritoriilor non-europene. Retorica academică a fost completată de literatura de călătorie (Said – 1978; Egerer – 2001). Materialele media produse în America de Nord şi Europa au fortificat şi mai mult viziunea orientalistă. Chiar dacă influenţa acestui imperialism cultural nu a produs o cultură globală complet monolitică, golită de culoare locală, ea a diseminat totuşi extensiv şi intensiv produsele culturilor nordice în emisfera sudică. Materialele occidentale, în special cele produse de axa culturală anglo-americană, sunt distribuite pe larg chiar şi în alte zone ale emisferei nordice.
Puterea culturală a colonialismului britanic a fost atât de mare încât copiii africani şi asiatici educaţi în multe din fostele colonii tind să ştie mai multe despre flora şi fauna din Anglia decât despre cea din propriile ţări. Ei sunt copleşiţi cu detalii din istoria britanică. Vechea capitală a imperiului, Londra, rămâne centrul, iar restul periferia în mintea multor cetăţeni ai Commonwealthului. Dar această geografie imaginativă este tot mai mult contestată în producţia culturală contemporană a diasporelor. Claudia Egerer menţionează exemplul operelor lui Hanif Kureishi, scriitor de origine pakistaneză care locuieşte în Anglia: “… Londra lui Kureishi este un oraş în care geografia trecutului colonial este suprapusă pe capitala modernă a Angliei, producând prezentul postcolonial. Această Londră este un oraş hibrid, în care localul şi globalul coexistă tensionat, o localitate saturată de semnificaţii contradictorii care se refuză înţelegerii şi care prin aceasta poate servi la Ťproducerea de noi forme de cunoaştere, de noi moduri de diferenţiere, de noi centre de putereť. Această Londră – care nu mai este metropola Angliei imperiale şi nu este încă un oraş postnaţional, global – poate constitui o metaforă a puterii de transformare generată de mişcările de populaţie impulsionate în ultimă instanţă de colonialism” (Egerer, 2001, 16).
Ideea că cei angajaţi în domeniul cultural diasporic sunt implicaţi într-un rearanjament al cartografiei culturale dominante este discutabilă, din moment ce viziunea eurocentrică îşi păstrează hegemonia la nivel global. Dar în timp ce spaţiul imaginat de diaspore nu dislocă neapărat geografia dominantă, ceea ce ia naştere astfel este coexistenţa unei multitudini de cartografii culturale sprijinite de un corpus impresionant de literatură şi alte forme intelectuale şi artistice.
“Lumea Nouă” contemporană este de asemenea locul reimaginărilor diasporice. Stuart Hall prezintă un alt mod în care spaţiul colonial este transformat în “teritoriul” “cinematografiei Lumii Noi (A Treia)” din Caraibe.
Prezenţa Lumii Noi, A Treia, nu este atât legată de putere, cât de teren, spaţiu, teritoriu. Este locul de vărsare în care se întâlnesc numeroşi afluenţi culturali, terenul “gol” (golit de coloniştii europeni) în care s-au întâlnit străini din toate părţile globului. Nici una dintre populaţiile care ocupă în prezent insulele – negri, galbeni, albi, africani, europeni, americani, spanioli, francezi, indieni, chinezi, portughezi, olandezi, evrei – nu a fost aici de la început. Este locul unde s-au negociat şi creolizările, şi asimilările, şi sincretismele.
Continuare în numărul următor
