Pentru a putea răspunde la aceste întrebări este nevoie să stabilim întâi sistemul de referinţă la care ne raportăm: la rezultatele din 2004 sau la aşteptările de dinaintea scrutinului. Numai în cazul preşedintelui lucrurile sunt mai simple. Referendumul a fost un eşec umilitor şi a fost urmat de una dintre cele mai jenante apariţii publice ale lui Traian Băsescu. Nu cred că l-am mai văzut vreodată pe Traian Băsescu bâlbâindu-se atât de tare, vehiculând informaţii neverificate, neterminându-şi frazele şi râzând isteric.
Traian Băsescu
Convocarea referendumului a fost o greşeală politică deoarece guvernul adoptase deja o formă de vot uninominal şi dezbaterea era între nuanţe, prea abstracte pentru a fi înţelese.
Preşedintele ar fi putut măcar să utilizeze o altă întrebare – alegeţi între uninominalul meu şi uninominalul lui Tăriceanu, de pildă – caz în care ar fi avut un adversar clar şi ar fi forţat guvernul să participe. Aşa, a rămas singur. Mai mult chiar, a blocat proiectul guvernului şi va trebui să participe la alegerile următoare cu eticheta “omul care a blocat votul uninominal” pe care i-o vor atribui celelalte partide şi nici măcar nu vor greşi. Chiar dacă va promulga această lege (mă îndoiesc, fiindcă asta ar însemna să-şi recunoască greşeala), răul a fost deja făcut.
A doua greşeală a fost că a mizat în continuare pe demagogie. OK, “ceilalţi” sunt răi, corupţi, incompetenţi. Dar unde este alternativa? Sorin Frunzăverde? Marie-Jean Marinescu? Emil “Să trăiţi!” Boc? Adriean “Bordură” Videanu? Elena Udrea? Elena Băsescu? Mai mult chiar, în campania aceasta PD-iştii nu a făcut absolut nimic prin care să iasă cât de cât în evidenţă. S-au ipostaziat în “clasă de premianţi” şi au aşteptat totul de la domnul diriginte. Mai mult decât atât, preşedintele nu a venit măcar cu un proiect de lege pe care să-l opună proiectului guvernului. Cred că este prima confruntare cu electoratul în care Traian Băsescu vine cu mâna goală.
A treia greşeală a fost întârzierea cu care a convocat referendumul. Practic, toată lumea a considerat că l-a făcut doar pentru a face legal campanie PD-ului (ceea ce nu este adevărat, însă nu te poţi lupta cu percepţia populară) în condiţiile în care l-a anunţat după ce guvernul îşi asumase răspunderea. Astfel, referendumul a devenit nu un act politic, ci un capriciu, şi mobilizarea nu a putut fi eficientă, neexistând un pericol iminent, dezbaterea în sine fiind oricum abstractă. O cale mult mai logică ar fi fost ca preşedintele să fi coalizat o grupare în jurul variantei sale, să fi creat o dezbatere între un proiect de lege al grupării sale şi cel al guvernului şi abia apoi să fi convocat referendumul în care populaţia să fi ales între cele două variante. Sistemul de vot este oricum o chestiune sensibilă care trebuie discutată între cunoscători, ceilalţi plictisindu-se fiindcă oricum nu înţeleg subtilităţile. Şi sub acest aspect, preşedintele a acţionat demagogic.
Eşecul – altfel oricum previzibil, dar surprinde totuşi proporţia lui – îl va lipsi pe Traian Băsescu de încă un element discursiv, “recursul la popor”. După ce a pierdut “corupţia”, după ce a pierdut “reforma clasei politice”, acum pierde şi “poporul”. Dificultatea în care se află este mult mai mare decât pare.
P(L)D
În ceea ce priveşte partidele. PD a câştigat dacă ne raportăm la 2004. A devenit şi oficial cel mai important partid politic românesc. Numai că este o victorie a la Pirus. Raportat la aşteptările create de sondajele de opinie anterioare, PD se află la 75% din target. Dacă adăugăm însă procentele nesperate ale PLD, ajungem la scorul care trebuia. PD plăteşte tributul neimplicării în această campanie, nici pentru europarlamentare, nici pentru referendum. Nu cred că democraţii au făcut deliberat un pas în spate pentru a ajuta PLD să treacă pragul electoral.
Desigur, PLD a beneficiat de o locomotivă (practic, cele 8% sunt aproape de potenţialul electoral maxim al lui Stolojan care în 2000 a fost de vreo 11%), comparativ cu lista inodoră, incoloră şi insipidă a democraţilor. Astfel, PLD se înscrie ca fiind marea revelaţie a acestor alegeri. Per ansamblu, partidele lui Traian Băsescu au obţinut sub aşteptările create de sondaje şi un scor prea mic pentru a putea accede singure la guvernare.
Astfel, acest scor îi condamnă la opoziţie, în condiţiile în care în PSD tabăra antiprezidenţială pare mai puternică, iar combinaţia PSD-PNL-UDMR atinge 42%. La alegerile următoare se vor redistribui 20% din voturi şi tripleta ar putea obţine o majoritate confortabilă. De asemenea, potenţialul de creştere este redus. Traian Băsescu pierde pe zi ce trece electoratul matur şi informat care va migra, probabil, spre PNL. În schimb îşi poate apropria electoratul antisistem de la Vadim, Becali şi Guşă (aproape 10%). De altfel, o soluţie ar fi fost “segmentarea” electoratului, astfel încât PLD să targeteze electoratul urban, informat, de dreapta, în vreme ce PD să-şi accentueze discursul antisistem, naţionalist şi justiţiar pentru a recupera cele 10%.
PSD
PSD obţine şi el un scor peste aşteptări care va duce la calmarea ofensivei Năstase-Iliescu (altfel nocivă totuşi pentru partid), însă nu schimbă foarte mult datele problemei. Partidului îi lipseşte o conducere coerentă (Mircea Geoană a criticat referendumul în condiţiile în care a făcut campanie, fie şi la nivel discursiv, pentru varianta prezidenţială) şi o poziţionare certă într-una din tabere. În condiţiile în care oscilările vor continua, nu ar fi exclus ca o parte din alegători să migreze către PNL ca singură alternativă certă antiprezidenţială. Faptul că PSD a pierdut statutul de cel mai important partid nu pare să fie conştientizat de conducere, al cărei discurs de după alegeri a fost foarte slab, ceea ce va face dificilă luarea unor măsuri adecvate noului statut.
PNL
PNL obţine un scor mai prost decât în 2004, totuşi nu a pierdut decât 3% din electoratul de atunci, în condiţiile în care este singurul care plăteşte nota guvernării şi este atacat din toate părţile. Desigur, raportat la sondajele anterioare înseamnă 3% în plus. În momentul de faţă, PNL se află într-o situaţie relativ dificilă. Decizia de a aduce în echipa guvernamentală oameni dispensabili poate fi OK ca etapă de război (în condiţiile în care PNL era atacat din toate părţile, numirea unor personalităţi este dificilă, este de ajuns să ne uităm la ce mizerii a trebuit să îndure Dăianu în campanie), însă de acum încolo devine periculoasă. Problema PNL nu sunt caltaboşii lui Remeş, ci faptul că un individ ca Remeş a ajuns în guvern.
Faptul că PNL a obţinut un scor decent considerând circumstanţele poate constitui o bază de creştere serioasă, însă pentru asta este nevoie ca remanierea guvernamentală care va urma obligatoriu să aducă în guvern persoane competente, măcar în poziţiile cu probleme (Sănătate, Învăţământ, Finanţe, Externe). Există deja două exemple de schimbări pozitive (Meleşcanu la Apărare – absolut surprinzătoare în opinia mea, care m-aş fi aşteptat să fie tocat zilnic de presă – şi Ludovic Orban la Transporturi).
Restul
Multă lume a pus semnul egal între PRM şi PNG, ceea ce este o mare greşeală, alegătorii celor doi având profiluri diferite. Cu toate defectele lui, Vadim Tudor este o persoană instruită, cu o bună inteligenţă şi cu un talent apreciabil de scriitor. Chiar dacă sunt caracterizate de “intelectualii subţiri” ca “lături”, multe din materialele din România Mare sunt bine scrise. De aceea, Vadim Tudor a atras un electorat ceva mai instruit, compus în principal din cei care au pierdut (socialmente vorbind) în urma revoluţiei: profesori, foşti membri ai Securităţii, cadre militare sau ale miliţiei, funcţionari medii. Alături de aceştia se regăseau nostalgicii regimului comunist, foşti activişti de partid, dar şi indivizi seduşi de mitologia naţionalist-comunistă şi teoria conspiraţiei. Acest electorat se reduce în mod natural cu trecerea timpului. Zona naţionalistă ardeleană va fi apropriată de Partidul Democrat, bine ancorat în momentul de faţă în Transilvania, dimpreună, probabil, cu o parte din parlamentarii PRM.
Gigi Becali în schimb este o emanaţie politică a manelismului, care din păcate şi-a găsit împlinirea într-un moment în care manelele şi-au pierdut din glorie. Un astfel de electorat nu este “serios” şi implicarea sa socială este mai degrabă minimă. Verbal, desigur, mulţi se pronunţau în favoarea lui Becali (”e cel mai tare, frate!”) însă de aici până a se deranja la o şcoală pentru a vota este o diferenţă foarte mare. El însuşi este un personaj mult prea lipsit de consistenţă pentru a face faţă mediatizării la care este expus încă din 2002-2003. În condiţiile în care a obosit Traian Băsescu, un personaj ceva mai consistent decât Becali, este evident că oierul nu putea să reziste la nesfârşit. Cei 4% care s-au deranjat să voteze partidul lui Gigi vor ajunge cel mai probabil înapoi la PSD de unde au plecat.
Aceste alegeri transformă bătălia electorală într-o luptă între trei partide (PLD şi PD au acelaşi electorat). Totuşi, au fost aproape 20% din voturi “moarte”, ceea ce nu se va mai întâmpla la scrutinul următor, unde ponderea voturilor irosite va fi mult mai mică. Cele 2,6 procente ale PNŢCD şi cele 2,4 ale PC vor merge la liberali, cel mai probabil, voturile lui Vadim spre PD, cele ale lui Becali spre PSD. În 2008 este de aşteptat ca între PSD şi PNL să înceapă o competiţie pentru şefia viitoarei coaliţii guvernamentale, în care PNL, deşi are mai puţine voturi în momentul de faţă, este mai bine plasat.
