Administraţia Bush a iniţiat războiul împotriva terorismului considerând că durata acestuia va putea ajunge chiar la câteva decenii. Întrebarea rămâne dacă SUA vor reuşi să dezvolte o strategie cuprinzătoare astfel încât celulele teroriste ce acţionează în prezent să fie eliminate, iar elementele ce cauzează radicalizarea opiniilor să fie atenuate.
Analiza cauzelor fenomenelor de radicalizare şi terorism indică faptul că însăşi prezenţa militară americană în Orientul Mijlociu reprezintă un determinant important al acestor fenomene. Prezenţa militară americană este caracterizată de apariţia unui număr important de baze şi contingente numeroase de forţe terestre plasate cu un caracter permanent în arealul zonei Orientului. Situaţia ciclică este evidentă, pentru fiecare terorist pe care SUA îl elimină alte zeci îi vor lua locul; aceştia venind din imensul lac de nemulţumiri şi frustrări generate de prezenţa militară americană.
Priorităţile SUA în regiune gravitează în jurul unor puncte clare: protejarea statului Israel, dar şi a statelor arabe cu o administraţie moderată, menţinerea unui acces optim spre Golful Persic (mai ales în ceea ce priveşte securizarea transportului petrolului), lupta împotriva terorismului şi lupta împotriva proliferării armelor de distrugere în masă. Menţinerea unui flux constant al resurselor dinspre Orient spre lumea occidentală este o prioritate, având în vedere faptul că estimările privind consumul de petrol până în 2030 reliefează o creştere cu aproximativ 70% a consumului global. Aceste obiective pot fi îndeplinite cu o prezenţă militară mult mai redusă. Să ne amintim că în timpul Războiului Rece prezenţa militară americană a fost redusă şi nepermanentă; dacă în 1989 numărul de trupe americane era cifrat la 600-700, după invazia din 1990 numărul de militari prezenţi în Arabia Saudită se ridica la 500.000.
Pentru atingerea obiectivelor regionale, SUA au nevoie doar de o prezenţă minimală din punct de vedere militar. Asigurarea protecţiei infrastructurilor petroliere reprezintă o misiune pe care guvernele ţarilor-gazdă trebuie să le asigure, iar SUA trebuie să ofere garanţii de securitate, dar şi să favorizeze menţinerea unui mediu politic moderat ce poate stabili cu luciditate priorităţile privind securitatea. Lupta împotriva proliferării armelor de distrugere în masă, în special dosarul iranian, poate fi realizată cu un număr restrâns de trupe; aici înţelegând trupe specializate pe distrugerea de ţinte precise, a infrastructurii de lansare a rachetelor şi întreaga capacitate de reacţie. Trupele ce pot asigura aceste misiuni pot fi grupate în jurul unor baze aeriene capabile să sprijine războiul de la distanţă, eficient şi într-o manieră mai discretă.
Prezenţa militară masivă în Arabia Saudită a reprezentat una din cauzele radicalizării poziţiilor şi mai ales cea a lui Osama bin Laden, care încă din 1994 deplângea această prezenţă pe tărâmul sfânt al musulmanilor. Regândirea anumitor planuri şi strategii trebuie să reprezinte o prioritate pentru viitoarea administraţie de la Washington, iar însăşi ideea de implicare a Irakului şi Iranului în arhitecturi de securitate regională poate reprezenta o soluţie viabilă şi un înlocuitor pentru prezenţa militară masivă. O arhitectură de securitate bine definită poate reprezenta un punct de start pentru dezbateri, unde jucătorii – inclusiv Iranul – pot aduce în prim-plan probleme comune. Astfel o structură comună de securitate poate fi o alternativă viabilă la o alianţă împotriva Iranului cu rezultate incerte şi eventuale consecinţe nefaste pentru procesul de pace în regiune. (M.C.)
