În două procese succesive, primul desfăşurat în 1941, iar al doilea în mai 1946, printre inculpaţi s-a aflat un fost secretar de stat şi membru de frunte al mişcării legionare, Constantin Papanace, aflat atunci în străinătate unde a şi trăit apoi. El a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, respectiv la moarte.
Astăzi despre cel condamnat în acele procese se ştie foarte puţin, şi doar de către cei care au studiat în amănunţime istoria mişcării legionare după 1930 sau de către cei care se ocupă de trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al aromânilor.
Este adevarat că în ultimul deceniu, mai ales prin grija fratelui său mai mic şi executor testamentar, Carol Papanace, au fost tipărite (în tiraje cu totul reduse şi greu accesibile) peste o duzină de volume din scrierile lui Constantin Papanace, axate pe două teme majore: istoricul mişcării legionare în plan doctrinar şi al acţiunii practice şi istoria aromânilor. Dintre acestea cităm: “Evocări. Gând şi faptă legionară”, “Cazul Horia Sima şi mişcarea legionară (ultima discuţie încordată avută cu fostul comandant)”, “Fără căpitan. Conducerea în a doua prigoană”, “Eminescu. Un mare precursor al legionarismului românesc”, “Spre o democraţie social-creştină”, “Mişcarea legionară şi macedo-românii”, “Fermentul aromân (macedo-român) în Sud-Estul european”, “Reflexii asupra destinului istoric şi politic al aromânilor”, “Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români”, “Justice pour les aromounes (valaques)” ş.a.
Componenta legionară a biografiei sale a fost şi este în egală măsură puţin cunoscută şi extrem de controversată datorită evoluţiei raporturilor din conducerea mişcării legionare dintre Horia Sima şi Constantin Papanace, fiecare avâdu-şi, uneori la fel de vehement, partizanii şi detractorii. Nu avem nici documentarea, nici pregătirea, nici apetenţa de a discuta probleme de istorie a mişcării şi doctrinei legionare. Oricum, o adevărată istorie a mişcării legionare, inclusiv a participării la fluxul istoriei româneşti, în special în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, este nescrisă încă. Evident că materialele aflate în bogata arhivă rămasă de la Constantin Papanace şi împrăştiată în fonduri din Bucuresti, Freiburg, Paris, Madrid, trebuie neapărat luate în consideraţie. Pe baza unor astfel de materiale şi a experienţei directe a participării din 1930 şi până spre finele vieţii, C. Papanace a alcătuit o lucrare, în manuscris şi iarăşi împrăştiată în mai multe locuri, de circa 2000 de pagini, despre istoria mişcării legionare, în care a fost mai multe decenii comandant, figură marcantă şi chiar, în câteva rânduri, conducător efectiv.
Biografia sa, din multe puncte de vedere, este reprezentativă pentru acea parte a românismului căreia îi aparţinea. A plecat din locurile natale sperând să se realizeze în România. N-a avut acest noroc. A trăit la nordul Dunării, ceva mai mult de un deceniu, din cei peste 80 de ani de viaţă, restul petrecându-i în diverse părti ale Europei.
Constantin Papanace s-a născut la 15 septembrie 1904, la Veria, în Macedonia istorică, locuită pe vremuri masiv de aromâni. Bunicul său, preotul Atanasie Papanace, a îndrăznit a face slujba în limba aromânilor, căzând victima bandelor nafionaliste greceşti în anul 1906. Tatăl său, Ioan (Enache) Papanace, animat de puternice sentimente naţionale pe care le-a insuflat şi copiilor săi, pentru activitatea lui din Macedonia în slujba cauzei româneşti, a fost arestat şi deportat, scăpând cu viaţă numai datorită unei energice intervenţii a statului român. În anul 1913, în ţară, a fost voluntar în armata română, întorcându-se apoi o vreme în locurile de baştină, având în final patru fete şi patru băieţi.
Constantin Papanace, după terminarea studiilor primare în orăşelul natal, a devenit elev al şcolii comerciale române din Salonic, instituţie de tip liceal, finanţată de statul român. A început studiile în 1916, după care şcoala a fost închisă, astfel că a absolvit cu brio abia în 1925. A fost acolo coleg cu o serie de alţi aromâni, dintre care unii au fost o vreme apoi mult mai cunoscuţi ca el, precum Iancu Caranica (Nicadorul), Grigore Pihu, Sterie Ciumetti etc.
La sfârşitul primului război mondial, în condiţii complexe, valuri de aromâni s-au îndreptat spre ceea ce ei considerau atunci a fi “ţara lor”. Pe unul din primele vase care aducea colonişti se afla şi tânărul absolvent al liceului comercial din Salonic. Ulterior, într-o primă emigraţie a aromânilor, în urma deciziei congresului de la Veria, avea să se afle şi familia lui, care s-a stabilit în Cadrilater, pentru ca în 1940 să se deplaseze într-o nouă emigraţie.
Tânărul dotat intelectual cu multe calităţi a devenit student al Academiei Comerciale din Bucureşti. Pentru a se întreţine, s-a angajat funcţionar bancar. Calităţile sale au fost remarcate de o serie întreagă de profesori, între care Virgil Madgearu, care şi l-a dorit doctorand. Între 1930 şi 1938, Constantin Papanace a fost funcţionar în administraţia financiară în Bucureşti şi Călăraşi (unde a fost mutat disciplinar în 1934).
Imediat după venirea în ţară, din anul 1927, Constantin Papanace a început să se implice în diverse acţiuni legate de situaţia aromânilor colonizaţi în ţară şi cărora, nu o dată, autorităţile guvernamentale le făceau diverse greutăţi. Atunci a început şi activitatea sa publicistică din ce în ce mai bogată, desfăşurată până la capătul vieţii, atât în ţară, cât şi peste hotare (a fost chiar întemeietor al câtorva publicaţii precum “Armatolii”, iar la sfârşitul anului 1940 a avut responsabilitatea politico-ideologică a publicaţiilor legionare “Cuvântul” şi “Buna Vestire”).
Tot atunci, în 1927, a cunoscut pentru prima dată, pentru convingeri politice naţionaliste, detenţia, fiind arestat şi închis la Văcăreşti. Trei ani mai târziu, împreună cu un grup de tineri studenţi şi intelectuali aromâni, a fost din nou arestat. În duba care-i ducea la închisoarea Jilava l-a întâlnit prima dată pe Constantin Zelea Codreanu, cu care a fost apoi închis în subteranele de la marginea Bucureştiului. Întâlnirea din dubă, dupa cum o numeşte în memoriile sale, i-a marcat apoi întreaga existenţă. A devenit membru al Gărzii de Fier, ca exponent şi fruntaş al aşa-zişilor macedoneni, una dintre cele mai active grupări a mişcării legionare. Treptat, a devenit un consilier intim, mereu consultat, al Căpitanului, aşa cum acesta a şi mărturisit-o în scris.
După asasinarea lui I.G. Duca de către doi dintre cei mai apropiaţi prieteni şi colaboratori, Doru Belimace şi Iancu Caranica (alt prieten, Sterie Ciumetti, a fost atunci asasinat), a fost din nou arestat şi deţinut la Jilava.
În anul 1937 a fost ales deputat de Caliacra, nereuşind să-şi exercite mandatul datorită instaurării conducerii dictatoriale de către Carol II. În primăvara anului 1938, când C.Z. Codreanu a fost arestat împreună cu mulţi dintre fruntaşii mişcării legionare, a început o nouă pagină a vieţii sale.
Aflat în ilegalitate, timp de aproape un an, C. Papanace a jucat un rol însemnat în viaţa legionarilor. În vara anului 1938 a fost conducătorul comandamentului legionar, adăugându-i-se apoi asistentul universitar V. Cristescu şi profesorul de liceu Horia Sima.
După asasinarea lui C. Zelea Codreanu, C. Papanace a fost nevoit să ia drumul primului exil. În februarie 1939 trecea frontiera, ajungând la Berlin. A avut circa un an şi jumătate un rol însemnat în nucleul de conducere al legionarilor adăpostiţi de către Hitler. A continuat oarecum paradoxal o situatie mai veche. Constantin Papanace apărea destul de rar în public şi erau destul de puţini cei care cunoşteau, atunci ca şi mai târziu, adevăratul său rol şi pondere în mişcarea legionară. Nu lipseau nici cei care l-au considerat chiar o eminenţă cenuşie, ceea ce de fapt a şi fost nu puţină vreme.
Evenimentele de la începutul lunii septembrie 1940 l-au surprins departe de ţară. De altfel, atunci ca şi mai târziu, el şi-a exprimat constant părerea că mişcarea legionară nu era pregătită să preia puterea, iar o colaborare cu Ion Antonescu nu putea avea durabilitate. Poziţia sa în cadrul mişcării, ca şi priceperea sa în domeniul financiar-bancar au făcut să fie numit în echipa guvernamentală formată la 17 septembrie 1940 ca ministru subsecretar de stat la departamentul finanţelor.
În domeniul strict de care răspundea a dat dovadă de pricepere, consecvenţă şi onestitate. A instaurat ordinea, a recuperat însemnate sume cuvenite statului, a stopat risipa. La plecarea sa din minister a lăsat o rezervă de 5 miliarde franci, opera sa fiind apoi continuată pe aceleaşi coordonate de noul subsecretar de stat, marele intelectual Mircea Vulcănescu.
În plan politic, foarte repede, însă a devenit evident pentru mulţi, inclusiv pentru generalul Ion Antonescu, locul şi rolul lui Constantin Papanace în mişcarea din care făcea parte. Astfel, a început a fi invitat adesea la şedinţele restrânse ale guvernului. L-a însoţit pe şeful guvernului, în noiembrie 1940, în vizitele acestuia la Roma şi Berlin. În capitala germană, Ion Antonescu a putut constata înalta preţuire de care se bucura Constantin Papanace în cercurile germane, precum şi larga viziune politică şi culturală a celui care a început să-i devină tot mai des interlocutor.
Există o serie de elemente care vin în sprijinul tezei, mai demult emise, că în decembrie 1940-ianuarie 1941 Ion Antonescu se gândea la o înlocuire a lui Horia Sima pe care el însuşi îl numise, de altfel, printr-un act legislativ, şef al mişcării legionare. Se pare că Ion Antonescu îl avea atunci, inclusiv în zilele de 21-22 ianuarie 1941, în vedere pe Constantin Papanace. În zilele fierbinţi din ianuarie 1941, C. Papanace a fost adăpostit de organisme germane, care i-au împiedicat contactul cu Ion Antonescu şi l-au transferat în Germania începând astfel al doilea exil care a durat până la moarte.
(Continuare în numărul viitor)
