În două procese succesive, primul desfăşurat în 1941, iar al doilea în mai 1946, printre inculpaţi s-a aflat un fost secretar de stat şi membru de frunte al mişcării legionare, Constantin Papanace, aflat atunci în străinătate unde a şi trăit apoi. El a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, respectiv la moarte.
Astăzi despre cel condamnat în acele procese se ştie foarte puţin, şi doar de către cei care au studiat în amănunţime istoria mişcării legionare după 1930 sau de către cei care se ocupă de trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al aromânilor.
Este adevarat că în ultimul deceniu, mai ales prin grija fratelui său mai mic şi executor testamentar, Carol Papanace, au fost tipărite (în tiraje cu totul reduse şi greu accesibile) peste o duzină de volume din scrierile lui Constantin Papanace, axate pe două teme majore: istoricul mişcării legionare în plan doctrinar şi al acţiunii practice şi istoria aromânilor. Dintre acestea cităm: “Evocări. Gând şi faptă legionară”, “Cazul Horia Sima şi mişcarea legionară (ultima discuţie încordată avută cu fostul comandant)”, “Fără căpitan. Conducerea în a doua prigoană”, “Eminescu. Un mare precursor al legionarismului românesc”, “Spre o democraţie social-creştină”, “Mişcarea legionară şi macedo-românii”, “Fermentul aromân (macedo-român) în Sud-Estul european”, “Reflexii asupra destinului istoric şi politic al aromânilor”, “Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români”, “Justice pour les aromounes (valaques)” ş.a.
Componenta legionară a biografiei sale a fost şi este în egală măsură puţin cunoscută şi extrem de controversată datorită evoluţiei raporturilor din conducerea mişcării legionare dintre Horia Sima şi Constantin Papanace, fiecare avâdu-şi, uneori la fel de vehement, partizanii şi detractorii. Nu avem nici documentarea, nici pregătirea, nici apetenţa de a discuta probleme de istorie a mişcării şi doctrinei legionare. Oricum, o adevărată istorie a mişcării legionare, inclusiv a participării la fluxul istoriei româneşti, în special în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, este nescrisă încă. Evident că materialele aflate în bogata arhivă rămasă de la Constantin Papanace şi împrăştiată în fonduri din Bucuresti, Freiburg, Paris, Madrid, trebuie neapărat luate în consideraţie. Pe baza unor astfel de materiale şi a experienţei directe a participării din 1930 şi până spre finele vieţii, C. Papanace a alcătuit o lucrare, în manuscris şi iarăşi împrăştiată în mai multe locuri, de circa 2000 de pagini, despre istoria mişcării legionare, în care a fost mai multe decenii comandant, figură marcantă şi chiar, în câteva rânduri, conducător efectiv.
Biografia sa, din multe puncte de vedere, este reprezentativă pentru acea parte a românismului căreia îi aparţinea. A plecat din locurile natale sperând să se realizeze în România. N-a avut acest noroc. A trăit la nordul Dunării, ceva mai mult de un deceniu, din cei peste 80 de ani de viaţă, restul petrecându-i în diverse părti ale Europei.
Constantin Papanace s-a născut la 15 septembrie 1904, la Veria, în Macedonia istorică, locuită pe vremuri masiv de aromâni. Bunicul său, preotul Atanasie Papanace, a îndrăznit a face slujba în limba aromânilor, căzând victima bandelor nafionaliste greceşti în anul 1906. Tatăl său, Ioan (Enache) Papanace, animat de puternice sentimente naţionale pe care le-a insuflat şi copiilor săi, pentru activitatea lui din Macedonia în slujba cauzei româneşti, a fost arestat şi deportat, scăpând cu viaţă numai datorită unei energice intervenţii a statului român. În anul 1913, în ţară, a fost voluntar în armata română, întorcându-se apoi o vreme în locurile de baştină, având în final patru fete şi patru băieţi.
Constantin Papanace, după terminarea studiilor primare în orăşelul natal, a devenit elev al şcolii comerciale române din Salonic, instituţie de tip liceal, finanţată de statul român. A început studiile în 1916, după care şcoala a fost închisă, astfel că a absolvit cu brio abia în 1925. A fost acolo coleg cu o serie de alţi aromâni, dintre care unii au fost o vreme apoi mult mai cunoscuţi ca el, precum Iancu Caranica (Nicadorul), Grigore Pihu, Sterie Ciumetti etc.
La sfârşitul primului război mondial, în condiţii complexe, valuri de aromâni s-au îndreptat spre ceea ce ei considerau atunci a fi “ţara lor”. Pe unul din primele vase care aducea colonişti se afla şi tânărul absolvent al liceului comercial din Salonic. Ulterior, într-o primă emigraţie a aromânilor, în urma deciziei congresului de la Veria, avea să se afle şi familia lui, care s-a stabilit în Cadrilater, pentru ca în 1940 să se deplaseze într-o nouă emigraţie.
Tânărul dotat intelectual cu multe calităţi a devenit student al Academiei Comerciale din Bucureşti. Pentru a se întreţine, s-a angajat funcţionar bancar. Calităţile sale au fost remarcate de o serie întreagă de profesori, între care VirgilMadgearu, care şi l-a dorit doctorand. Între 1930 şi 1938, Constantin Papanace a fost funcţionar în administraţia financiară în Bucureşti şi Călăraşi (unde a fost mutat disciplinar în 1934).
Imediat după venirea în ţară, din anul 1927, Constantin Papanace a început să se implice în diverse acţiuni legate de situaţia aromânilor colonizaţi în ţară şi cărora, nu o dată, autorităţile guvernamentale le făceau diverse greutăţi. Atunci a început şi activitatea sa publicistică din ce în ce mai bogată, desfăşurată până la capătul vieţii, atât în ţară, cât şi peste hotare (a fost chiar întemeietor al câtorva publicaţii precum “Armatolii”, iar la sfârşitul anului 1940 a avut responsabilitatea politico-ideologică a publicaţiilor legionare “Cuvântul” şi “Buna Vestire”).
Tot atunci, în 1927, a cunoscut pentru prima dată, pentru convingeri politice naţionaliste, detenţia, fiind arestat şi închis la Văcăreşti. Trei ani mai târziu, împreună cu un grup de tineri studenţi şi intelectuali aromâni, a fost din nou arestat. În duba care-i ducea la închisoarea Jilava l-a întâlnit prima dată pe Constantin Zelea Codreanu, cu care a fost apoi închis în subteranele de la marginea Bucureştiului. Întâlnirea din dubă, dupa cum o numeşte în memoriile sale, i-a marcat apoi întreaga existenţă. A devenit membru al Gărzii de Fier, ca exponent şi fruntaş al aşa-zişilor macedoneni, una dintre cele mai active grupări a mişcării legionare. Treptat, a devenit un consilier intim, mereu consultat, al Căpitanului, aşa cum acesta a şi mărturisit-o în scris.
După asasinarea lui I.G. Duca de către doi dintre cei mai apropiaţi prieteni şi colaboratori, Doru Belimace şi Iancu Caranica (alt prieten, Sterie Ciumetti, a fost atunci asasinat), a fost din nou arestat şi deţinut la Jilava.
În anul 1937 a fost ales deputat de Caliacra, nereuşind să-şi exercite mandatul datorită instaurării conducerii dictatoriale de către Carol II. În primăvara anului 1938, când C.Z. Codreanu a fost arestat împreună cu mulţi dintre fruntaşii mişcării legionare, a început o nouă pagină a vieţii sale.
Aflat în ilegalitate, timp de aproape un an, C. Papanace a jucat un rol însemnat în viaţa legionarilor. În vara anului 1938 a fost conducătorul comandamentului legionar, adăugându-i-se apoi asistentul universitar V. Cristescu şi profesorul de liceu Horia Sima.
După asasinarea lui C. Zelea Codreanu, C. Papanace a fost nevoit să ia drumul primului exil. În februarie 1939 trecea frontiera, ajungând la Berlin. A avut circa un an şi jumătate un rol însemnat în nucleul de conducere al legionarilor adăpostiţi de către Hitler. A continuat oarecum paradoxal o situatie mai veche. Constantin Papanace apărea destul de rar în public şi erau destul de puţini cei care cunoşteau, atunci ca şi mai târziu, adevăratul său rol şi pondere în mişcarea legionară. Nu lipseau nici cei care l-au considerat chiar o eminenţă cenuşie, ceea ce de fapt a şi fost nu puţină vreme.
Evenimentele de la începutul lunii septembrie 1940 l-au surprins departe de ţară. De altfel, atunci ca şi mai târziu, el şi-a exprimat constant părerea că mişcarea legionară nu era pregătită să preia puterea, iar o colaborare cu Ion Antonescu nu putea avea durabilitate. Poziţia sa în cadrul mişcării, ca şi priceperea sa în domeniul financiar-bancar au făcut să fie numit în echipa guvernamentală formată la 17 septembrie 1940 ca ministru subsecretar de stat la departamentul finanţelor.
În domeniul strict de care răspundea a dat dovadă de pricepere, consecvenţă şi onestitate. A instaurat ordinea, a recuperat însemnate sume cuvenite statului, a stopat risipa. La plecarea sa din minister a lăsat o rezervă de 5 miliarde franci, opera sa fiind apoi continuată pe aceleaşi coordonate de noul subsecretar de stat, marele intelectual Mircea Vulcănescu.
În plan politic, foarte repede, însă a devenit evident pentru mulţi, inclusiv pentru generalul Ion Antonescu, locul şi rolul lui Constantin Papanace în mişcarea din care făcea parte. Astfel, a început a fi invitat adesea la şedinţele restrânse ale guvernului. L-a însoţit pe şeful guvernului, în noiembrie 1940, în vizitele acestuia la Roma şi Berlin. În capitala germană, Ion Antonescu a putut constata înalta preţuire de care se bucura Constantin Papanace în cercurile germane, precum şi larga viziune politică şi culturală a celui care a început să-i devină tot mai des interlocutor.
Există o serie de elemente care vin în sprijinul tezei, mai demult emise, că în decembrie 1940-ianuarie 1941 Ion Antonescu se gândea la o înlocuire a lui Horia Sima pe care el însuşi îl numise, de altfel, printr-un act legislativ, şef al mişcării legionare. Se pare că Ion Antonescu îl avea atunci, inclusiv în zilele de 21-22 ianuarie 1941, în vedere pe Constantin Papanace. În zilele fierbinţi din ianuarie 1941, C. Papanace a fost adăpostit de organisme germane, care i-au împiedicat contactul cu Ion Antonescu şi l-au transferat în Germania începând astfel al doilea exil care a durat până la moarte.
Între 1941 şi 1945 C. Papanace s-a aflat în mai multe lagăre şi închisori, la Burgenbruck, Buchenwald, Dachau, Spandau. O vreme, după evenimentele de la 23 august 1944, s-a aflat la Viena unde a refuzat categoric să se implice în activitatea comitetului naţional şi a guvernului condus de Horia Sima, după care si-a găsit adăpost în Italia. Mai înainte, în ianuarie 1943 a fost numit în conducerea restrânsă a mişcării legionare, situaţie care s-a repetat 11 ani mai târziu. Spre sfârşitul anului 1945, după mai multe peripeţii, C. Papanace şi-a găsit adăpost la Salo, în nordul Italiei, pe malurile lacului La Garda, unde şi-a petrecut restul vieţii, mereu sub ameninţarea expulzării, datorită implicării sale în activităţi politice pentru care diverse state străine (român, grec, iugoslav) au făcut presiuni asupra autorităţilor italiene.
În exil, după 1945, patru decenii la rând, Constantin Papanace a desfăşurat activităţi pe mai multe planuri. Ca militant, s-a implicat direct în viaţa mişcării legionare, dar din ce în ce mai puţin. Conform vocaţiei sale, a devenit din ce în ce mai mult un doctrinar. Astfel a început să scrie mai întâi sub formă de scrisori şi broşuri, apoi în volume, “Orientări pentru legionari”. A alcătuit o serie de scrieri de doctrină legionară precum “Concepţia de viaţă şi stilul de luptă legionar”, “Îndreptar legionar în exil” etc.
Apoi a început să publice o serie de lucrări privind trecutul românesc, diversele personalităţi şi figuri pe care le-a cunoscut. Astfel publica de exemplu “Destinu unei generaţii (geneza şi urmările lui 10 decembrie 1922)”. În acelaşi contextse situa şi evocarea poetului naţional: “Eminescu. Un mare precursor al legionarismului românesc”. În scopul editării şi difuzării acestor lucrări ale sale, a iniţiat colecţia “Biblioteca verde”, în propria editură “Armatolii” de la Roma, în care a publicat şi alţi autori, ca de exemplu Nae Ionescu, Ion I. Moţa etc.
Din ce în ce mai mult însă preocuparea principală a lui Constantin Papanace începea să devină una legată în modul cel mai direct de ramura românismului sud-dunărean din care el însuşi făcea parte. Această preocupare s-a materializat atât printr-o acţiune practică în plan politic, cât si în redactarea unor lucrări ca urmare a unei ample investigaţii de cercetător.
Se pare ca Papanace se documentase serios, încă din ţară, asupra trecutului şi perspectivelor ramurii sudice a românismului, din care s-a considerat toată viaţa sa ca făcând parte. Astfel, chiar la începuturile exilului său italian, a redactat o amplă lucrare pe care o încheia conform cuvântului introductiv la Tagliacozzo, la 1 ianuarie 1947. Mărturisea atunci intenţia sa de a edita o arhivă ,,Ţara noastră”, care urma a cuprinde studii interdisciplinare privind destinul istoric şi politic al aromânilor.
Respectiva lucrare (apărută din păcate la multă vreme după moartea autorului) cuprindea trei părţi distincte. Se începea cu o privire retrospectivă asupra acţiunii de redeşteptare naţională a aromânilor. Se continua cu o secţiune privind realităţile contemporane, aşa cum nu întotdeauna le percepea corect autorul. Partea a treia se constituia în ceea ce Papanace denumea “Jaloane de orientare (îndreptar de luptă pentru aromâni)”. Acolo C. Papanace sublinia câteva idei, cărora le-a rămas apoi fidel, în cele patru decenii pe care le-a mai trăit. El sublinia că aromânii erau o parte a neamului românesc şi că istoria lor, trecută, prezentă şi viitoare, nu poate fi separată de a celorlaltor români. Totodată, vorbea despre responsabilitatea statului român pentru fraţii rămaşi în afara hotarelor. Sublinia apoi necesitatea păstrării în spaţiul sud-dunărean a calităţii şi mândriei de a fi aromân. Îi îndemna pe aromâni: “Nu uita că eşti la tine acasă în orice parte a Peninsulei Balcanice te-ai găsi, căci aceasta ţi-a fost leagănul din moşi-strămoşi”. Concluziona: ,,Neamul nostru este o comoară nepreţuită, îţi dai seama de valoarea ei abia atunci când ai cunoscut alte popoare, fie din cele mai evoluate şi bine înzestrate… Într-un moment greu pentru neamul nostru, când este sub jug greu, asuprit, decimat, hulit chiar de ai săi, noi credem în destinul politic al aromânilor şi în realizarea lui istorică”. A început practic atunci o anume dihotomie în ceea ce mărturisea public în scopuri politice şi ceea ce gândea intim şi a lăsat în manuscrisele sale, cu limbă de moarte, Constantin Papanace.
Având în vedere dezinteresul complet al autorităţilor de la Bucureşti, precum şi politica desnaţionalizatoare şi asimilatoare promovată de toate guvernele balcanice, fie democratice, fie dictatoriale, comuniste, în memoriile şi acţiunile sale publice, invocând acte internaţionale privind drepturile popoarelor şi minorităţilor, Constantin Papanace a militat pentru aromâni ca şi cum ar fi fost o etnie separată, distinctă în spaţiul sud-dunărean. Pe de altă parte în scrierile sale cu caracter ştiinţific, ca şi în diverse împrejurări de caracter mai mult sau mai puţin intim, C. Papanace a considerat că aromânii reprezintă ramura sudică a unui popor european, cel românesc, din care şi-a afirmat până la moarte mândria de a face parte.
Încă din 1948, s-a antrenat în modul cel mai direct în apărarea drepturilor aromânilor din Balcani. Astfel în diverse ziare, a publicat o serie de articole în legătură cu situaţia aromânilor din Grecia, vorbind chiar despre un adevărat genocid ce era promovat acolo. A întreprins acţiuni din cele mai diverse.
Din arhiva sa selectăm doar câteva din intervenţiile sale politice. În două rânduri, de exemplu, în cursul anului 1948, se adresa regelui Mihai, solicitându-i sprijinul în vederea ajutorării ramurii balcanice a românilor. Arăta astfel: “Crâncena încercare a destinului prin care trec ţara şi poporul român face ca toţi românii, oriunde s-ar găsi, să-şi strângă rândurile şi să-şi amplifice toate energiile pentru apărarea neamului întreg. Din acest simţământ de legitimă apărare porneşte gândul nostru de a vă semnala extrema gravitate a situaţiei dezastruoase pentru românii din Munţii Pindului, care, deşi atât de îndepărtaţi de fraţii lor din ţară, trăiesc aceeaşi tragedie suportând împilarea cumplită a dictatorului comunist Marcos. Tragedia acestor români din Pind este cu atât mai dureroasă cu cât se pare că nu este privită cu spirit de justă înţelegere nici măcar de lumea anticomunistă din Grecia, ţară faţă de care aceşti români s-au dovedit întotdeauna nu numai cetăţeni leali, dar şi devotaţi sprijinitori prin muncă, minte şi prin bravura lor”.
Cu altă ocazie arăta: “Credem, Majestate, că faţă de marea primejdie euro-asiatică, manifestată sub forma panslavo-comunistă, care ameninţă popoarele din Balcani, singura salvare nu se poate găsi decât în solidaritatea şi frăţia acestor popoare. Este momentul când toate asperităţile din trecut, care duc la discordie, trebuie să dispară şi să fie cultivată numai partea pozitivă care creează climatul înţelegerii. Substratul comun elino-traco-ilir care stă la baza tuturor popoarelor balcanice şi evoluţia istorică comună, cu tradiţii milenare, sunt factori care pot înlesni considerabil procesul deapropiere şi colaborare între aceste popoare. În cadrul acestei solidarităţi balcanice, şi elementul aromânesc, răspândit pe întreg cuprinsul peninsulei, şi-ar vedea mai bine garantate aspiraţiile sale naţionale”.
În acelaşi context, Constantin Papanace s-a adresat în două rânduri lui Trygve Lie, secretar general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, în 1949 şi 1951. I s-a răspuns de la New York că organizaţia mondială se va ocupa de această problemă. În acelaşi context s-a adresat printr-un memoriu preşedintelui american H. Truman.
Începând din 1954 a participat direct sau cu materiale la congresele FUEV ale minorităţilor europene, desfăşurate în Anglia, Germania, Austria. Propunerea sa privind o anchetă despre situaţia aromânilor din Grecia şi Iugoslavia a fost doar parţial materializată, fără a fi însă urmată de măsuri concrete.
În acelaşi timp s-a preocupat de investigarea şi popularizarea aspectelor istorice şi contemporane ale fraţilor săi. Cu eforturi deosebite, sub egida Bibliotecii române din Freiburg, apărea în anul 1952 “Mica antologie aromânească”, cu un studiu introductiv asupra aromânilor şi a dialectului lor de Constantin Papanace, care declara: “Închin această lucrare femeii aromâne, păstrătoarea limbii şi a datinilor străbune”. În 1959, în cadrul Institutului român de la Freiburg, a iniţiat o vastă acţiune pentru aromâni, care s-a materializat între altele în două volume ale “Noului album macedo-român”. Primul volum a fost consacrat aniversării întemeierii Societăţii de Cultură Macedo-Română, iar cel de-al doilea aniversa centenarul înfiinţării primei şcoli naţionale pentru aromâni în spaţiul balcanic. La cele două volume, participau prin contribuţii ştiinţifice sau amintiri personalităţi reprezentative din emigraţia românească şi un număr important de specialişti străini, nu puţini, de renume internaţional. În aceleaşi volume, erau publicate cele două contribuţii majore din multe puncte de vedere ale lui C. Papanace, în problematica celor de acelaşi neam, respectiv “Fermentul aromân (macedo-român) în Sud-Estul european” (în volumul I) şi “Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români” (în volumul II).
Între timp Constantin Papance publicase, în propria editură, dar nu numai, din păcate în tiraje restrânse, şi o serie de alte studii însoţite de anexe documentare, privind situaţia aromânilor în întregul complex al realităţilor din spaţiul sud-est european. Între acestea ar fi de menţionat: “Pro Balcania. Considerations sur 1’union balcanique et la solution des problemes religieux de ce secteur europeen” (Roma 1951), “La persecution des minorites Aroumaines (valaques) dans les pays balcaniques. Le probleme macedonien. Memorandum adresse a 1’ONU” (Roma 1951), “Justice pour les aromounes (valaques)” (Roma 1952), “L’origine et la conscience nationale des aroumains. (La terreur grecque en Macedoine)” (Roma 1955), “Le droit d’asil politique et la probleme des minorites etniques oprimees” (Roma 1956), “Sur la minorite aroumaine (macedo-roumaine) dans les pays balkaniques” etc. Toate acestea au dus în final la redactarea marilor sinteze despre conştiinţa naţională şi despre destinul istoric mai vechi şi mai nou al aromânilor, consideraţi ca parte integrantă a aceluiaşi neam, întins între Nistru şi Pind.
Constantin Papanace a fost o personalitate complexă în viaţa culturală şi politică a veacului trecut, care şi-a dus existenţa în cea mai mare parte în afara hotarelor statului român. Prea puţin ştiută, personalitatea sa poliedrică merită a fi cunoscută de cei prezenţi şi de generaţiile ce vor veni.
