Într-un interviu acordat revistei „22”, în data de 27 ianuarie 2009, la scurt timp după învestirea sa în funcţia de ministru al Afacerilor Externe al României, dl. Cristian Diaconescu, discutând despre relaţiile dintre România şi Federaţia Rusă, afirma că „există o clară insatisfacţie în relaţia cu Federaţia Rusă”, iar afirmaţia domniei sale este perfect îndreptăţită, ţinând cont de nivelul la care se află relaţiile ruso-române.
O abordare stângace
Dacă ar fi să privim retrospectiv, putem spune că, mai ales după 1990, sentimentul de insatisfacţie din relaţiile româno-ruse nu numai că a fost permanent, dar că, în anumite momente, relaţiile s-au caracterizat, mai degrabă, printr-o răceală condescendentă, manifestată de ambele părţi. În repetate rânduri, România a adus în discuţie – în dialogul bilateral – o serie de probleme, care, în viziunea părţii ruse, şi-ar fi găsit mai bine locul ca teme într-un plan de cercetare al unui institut de istorie: problema tezaurului şi cea a Basarabiei. Mai mult, autorităţile române au făcut din aceste probleme o condiţie pentru „dezgheţarea” relaţiilor bilaterale. De partea cealaltă, Federaţia Rusă, confruntată atât cu problemele interne – inerente unei tranziţii dureroase –, cât şi cu o serie de provocări externe – destrămarea Uniunii Sovietice, pierderea statutului de superputere, valul de rusofobie venit din Occident –, a acordat mai puţină atenţie foştilor „sateliţi”, concentrându-se mai mult pe „vecinătatea apropiată”. Într-un cuvânt, putem spune că cele două ţări, după o jumătate de secol de coabitare forţată în „lagărul socialist”, şi-au întors spatele una alteia, fiecare apucând-o pe propriul drum.
Dacă atitudinea Rusiei poate fi înţeleasă, dată fiind complexitatea problemelor interne şi externe cu care aceasta s-a confruntat după 1991, clasa politică românească de după 1989 a dat dovadă de o mare stângăcie în abordarea relaţiei cu Federaţia Rusă. Fiind convins că o bună relaţie cu Rusia ar fi adus o serie de avantaje României, dl. Ion Iliescu – timorat de amintirea semnării tratatului, din 1991, cu defuncta Uniune Sovietică – a preferat să nu întreprindă demersuri semnificative în relaţia bilaterală. Cel de-al doilea preşedinte român, dl. Emil Constantinescu, a continuat pe o linie oarecum asemănătoare, menţinând relaţia într-o stare de relativă funcţionalitate. În fine, actualul preşedinte, dl. Traian Băsescu, venit pe valul revoluţiilor portocalii din 2004, a adoptat o retorică rusofobă deranjantă pentru autorităţile de la Moscova, dar aducătoare de simpatie într-o ţară precum România, unde sentimentele antiruse sunt foarte puternice. Pe termen scurt, câştigurile au fost mari pentru dl. Băsescu, pe termen mediu şi lung însă Federaţia Rusă – stabilizată pe plan intern şi extern după haoticii ani ai lui Boris Elţân – a avut câştig de cauză, abordând relaţia cu România extrem de pragmatic.
De fiecare dată când la Bucureşti se schimba guvernul, noile autorităţi declarau ritos că, în relaţia cu Federaţia Rusă, este necesară „o abordare pragmatică”. Pragmatismul însă nu a depăşit niciodată nivelul declaraţiilor, iar acest lucru ne-a costat – şi ne va costa, dacă o astfel de atitudine contraproductivă nu se va schimba – din ce în ce mai mult. De cealaltă parte, Federaţia Rusă a dat dovadă de pragmatism în ce ne priveşte, balanţa comercială dintre România şi Federaţia Rusă dezechilibrându-se, cu fiecare an, în defavoarea României.
Semnarea Tratatului privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare între România şi Federaţia Rusă, la 4 iulie 2003, ar fi trebuit să constituie o moment de cotitură în relaţiile bilaterale româno-ruse, care să contribuie la relansarea acestora. Cum ar fi spus Noica, „N-a fost să fie!”. După acest moment, un prieten rus, fin cunoscător al realităţilor româneşti, a făcut o observaţie cu care, pe moment, nu am fost de acord: „Acest tratat a fost semnat pentru ca ambele ţări să îşi urmărească mai departe propria agendă şi nu pentru îmbunătăţirea relaţiei bilaterale”. Acum, privind retrospectiv, consider că a avut dreptate.
Vectorul economic al relaţiilor româno-ruse
Situându-se în descendenţa predecesorilor săi, dl. Cristian Diaconescu a considerat necesar că abordarea „pragmatică” nu trebuie să lipsească din modul de abordare al relaţiei cu Federaţia Rusă. Şi se pare că nu doar la nivel declarativ deoarece, la 27 februarie 2009, domnia sa a întreprins o vizită-fulger în Federaţia Rusă, întâlnindu-se cu omologul său, Serghei Lavrov. Dacă ar fi să judecăm după cele declarate de cei doi miniştri la conferinţa de presă comună, putem spune că există premise care ne fac să credem că se poate trece de la vorbe la fapte. Dl. Diaconescu s-a folosit de acest prilej pentru a exprima care sunt cele trei priorităţi ale României în relaţia cu Federaţia Rusă: „reechilibrarea balanţei comerciale; consolidarea prezenţei româneşti în economia rusă; elaborarea şi susţinerea unor proiecte comune româno-ruse pe terţe pieţe”.
Rămâne de văzut cum va reuşi dl. Diaconescu să-i convingă pe factorii de decizie de la Bucureşti să întreprindă demersuri în direcţia rezolvării celor trei probleme prioritare anunţate. Reechilibrarea balanţei comerciale cu Federaţia Rusă şi consolidarea prezenţei româneşti în economia rusă cer eforturi susţinute din partea clasei politice româneşti pentru a-i convinge pe investitorii români că este profitabil să investeşti în Federaţia Rusă, în pofida reticenţelor existente. Alte state din Uniunea Europeană ne-au luat-o înainte, iar acum România trebuie să-şi facă loc pe o piaţă care – cel puţin la nivelul marilor oraşe – este ocupată.
În paralel cu intensificarea prezenţei româneşti în peisajul economic rus, credem că ar trebui resuscitate legăturile din domeniul cultural, nealterate încă de factorul politic. Din acest punct de vedere, considerăm că deschiderea unui Institut Cultural Român la Moscova (şi, reciproc, a unui Institut Cultural Rus la Bucureşti) ar aduce un suflu nou în relaţia bilaterală. Într-o relaţie în care politicul a primat întotdeauna, credem că schimburile culturale ar ajuta cele două popoare să se cunoască şi să se înţeleagă reciproc mult mai bine. În fine, dar nu în ultimul rând, credem că limbii ruse ar trebui să i se acorde o importanţă mult mai mare în instituţiile de învăţământ româneşti. În legătură cu aceasta, renegocierea şi aplicarea Acordului din domeniul cultural, al ştiinţei şi învăţământului (semnat la 27 septembrie 1993), în baza căruia cei doritori să înveţe limba rusă să aibă posibilitatea de a merge la studii în Federaţia Rusă, s-ar dovedi la fel de benefice pentru relaţia bilaterală.
Toate aceste demersuri ar trebui să se înscrie într-o politică „a paşilor mărunţi”, pe care România trebuie să-i facă în direcţia Rusiei. Dl. Diaconescu, în calitate de titular al Ministerului Afacerilor Externe, şi ceilalţi factori de decizie din politica externă românească trebuie să înţeleagă faptul că a persista în atitudinea rusofobă de până acum va fi contraproductiv pentru România şi că a sosit timpul să se treacă de la vorbe la fapte. (L. C.)
