Festivităţile inaugurării mandatului prezidenţial al lui Barack Obama au constituit unul dintre cele mai importante subiecte de pe agenda mediatică a lunii ianuarie. Interpretarea ei a fost subsumată temei centrale din presa internaţională – identificarea elementelor concrete şi a politicilor noii administraţii americane, discursul şi elementele simbolice fiind argumentele uzitate în acest exerciţiu hermeneutic care continuă cu o intensitate în creştere de la victoria electorală a noului preşedinte american.
Din această perspectivă nu consider că discursurile politice din campania electorală sau din ceea ce în sistemul politic american se numeşte „perioada de tranziţie” (intervalul de timp de la câştigarea cursei electorale la învestirea ca preşedinte) sunt totalmente relevante pentru politica administraţiei Obama în viitorii 4-8 ani. Aşa cum arăta şi Fareed Zakaria, marele exerciţiu hermeneutic internaţional este într-o importantă măsură o întreprindere inutilă, lipsită de capabilitatea de a genera predicţii. Dinamica politică internaţională este mult prea complexă pentru a fi redusă la acţiunile unui preşedinte, fie el şi cel american (şi în ipoteza în care ne-am situa de partea agentului în procesul de schimbare socială, structura nu trebuie desconsiderată). În plus, realizarea unor obiective politice depăşeşte cadrul transparenţei politice şi mediatice – nu toate obiectivele pot fi urmărite cu transparenţa pe care o campanie electorală o reclamă.
Mult mai relevantă din punct de vedere politic este raportarea lui Barack Obama în cadrul inaugurării la elita politică americană. Festivitatea inaugurării este din punct de vedere simbolic mai mult decât un simplu ceremonial menit să formalizeze rezultatele scrutinului de anul trecut. El presupune un efort conştient de adaptare la noua realitate instituţională şi politică în interiorul căreia preşedintele trebuie să acţioneze – el este un reprezentant ales care trebuie să ţină cont de rigorile funcţiei, de limitele descrise de regulile regimului şi de mediul politic în care acţionează. Dacă efortul de identificare a liniilor de acţiune ale noului preşedinte este unul mult prea ambiţios şi lipsit de datele empirice necesare, raportarea la simbolurile politice în adaptarea la cadrul formal în care Barack Obama va trebui să acţioneze în următorii patru ani poate oferi mai multe indicii cu privire la agenda noului preşedinte. În acelaşi timp, este relevantă şi o comparaţie cu modul de raportare a actorilor politici români la acelaşi cadru simbolic, pentru a identifica diferenţele semnificative în acest context totodată formal şi mediatic, mai ales în ceea ce priveşte lipsa raportării la elitele politice ale României pre-comuniste.
Festivitatea de inaugurare a noului preşedinte reprezintă o încercare de conciliere atât a discursului din perioada de campanie axat pe motivul schimbării cu imperativul continuităţii reclamat atât de propriul mesaj politic, cât şi de contextul formal al evenimentului. Barack Obama şi-a început drumul spre Washington cu un tren de epocă (Georgia 300) cu care au circulat ultimii cinci preşedinţi americani. Itinerarul său l-a urmat pe cel al lui Abraham Lincoln (primul preşedinte din Illinois, stat pe care Obama l-a reprezentat ca senator) în 1861. Alegerea are simbolistica ei – temându-se de un eventual asasinat, Lincoln a călătorit incognito spre capitală. De altfel, insistenţa asupra personalităţii lui Abraham Lincoln (promotorul Proclamaţiei de Emancipare a sclavilor negri) a marcat întregul eveniment – tema aleasă pentru manifestări, „A New Birth of Freedom” celebrează 200 de ani de la naşterea acestuia. În acelaşi timp, noul preşedinte a profitat şi de serbarea zilei lui Martin Luther King Jr. (sărbătoare federală ce se desfăşoară în a treia zi de luni a lunii ianuarie), cu o zi înainte de festivităţile inaugurării. Raportarea discursului public la simbolurile de concentrare despre care vorbeşte Murray Edelman este evidentă – atât emanciparea sclavilor, cât şi lupta pentru drepturile civile sunt momente revoluţionare şi momente fondatoare în practica politică şi discursivă americană. Obama reiterează aceste momente, selectându-le din arsenalul istoric şi imagologic al ritualului democratic american. În cadrul inaugurării, al 44-lea preşedinte îşi alege modelele faţă de care raportează propunerea sa de schimbare – un predecesor şi un lider al societăţii civile.
Prin comparaţie, festivităţile româneşti consacrate unui moment fondator (24 ianuarie) din perspectiva politicii şi istoriei româneşti urmează o raportare totală la elitele politice. Discursul este ieşit din istorie – semnificaţia sa nu este încadrată temporal, totul fiind privit din perspectiva prezentului. Interpretarea sa este din nou unică, fiind subsumată ideii unităţii naţionale. Modernizarea sau alte obiective secundare manifeste în dinamica politică a secolului trecut sunt trecute în plan secund. Concomitent, raportarea este una depersonalizată – există menţiuni pasagere doar cu privire la Alexandru Ioan Cuza (temperate pe bună dreptate în lumina caracterului personal al domniei acestuia). Există practic un unic proiect, cel naţional, care domină şi consumă resursele simoblice ale elitei politice a secolului al XIX-lea. Din istorie nu mai rămâne decât actul, scos din context şi interpretat exclusiv în grila „unităţii naţionale”.
Lipsa reperelor politice din discursul politic al actualei politice, în raport cu varianta americană, are mai multe cauze. Pe de o parte, se poate argumenta că momentele fondatoare ale actualului regim politic împărtăşesc acest caracter impersonal – atât Revoluţia din 1989, cât şi alte episoade post-comuniste (Piaţa Universităţii, mineriadele) sunt văzute drept naraţiuni în care se confruntă aproape exclusiv personaje colective sau actori dedicaţi acestora. Pe de altă parte, intensitatea acestor simboluri este dată atât de un consens social relativ general, cât şi de o dispoziţie a publicului de a le celebra în cadrul ritualului democratic. În mare parte, comemorările intră mai degrabă în categoria de evenimente pe care instituţiile şi politicienii trebuie să le organizeze ca parte a agendei birocratice.
În acelaşi timp, există şi o conotaţie negativă a sensului de „elită” sau a generalizărilor cu privire la actorii politici. Atâta timp cât unul dintre subiectele politice dezbătute pe larg în România este reformarea clasei politice (un veritabil „Leviathan” care trebuie îmblânzit prin mijloace specifice – schimbarea sistemului de vot, schimbarea Constituţiei) este dificil de argumentat că au existat clase politice responsabile, preocupate de interesele cetăţenilor sau de proiecte politice de mare anvergură.
Concomitent, selectarea momentelor ce merită comemorate atestă o preferinţă clară a decidenţilor politici pentru cele istorico-naţionale, în condiţiile în care societatea civilă nu a reuşit să impună o listă paralelă de evenimente care pot fi celebrate. Aceasta nu înseamnă însă că există o penurie de lideri sau de momente care să se raporteze mai degrabă la sfera civilă a istoriei politice româneşti – în definitiv, momentul Revoluţiei de la 1848, de exemplu, are o importantă componentă democratică, iar elitele pot oferi modele politice la care să se raporteze actualii lideri (Brătianu, Rosetti).
