Procesul de aderare al României la Alianta Nord-Atlantica este practic încheiat. Lipseste doar invitatia formala, pe care NATO o va adresa celor sapte state la summit-ul de la Istanbul din 26-28 iunie a.c.. Parlamentele membrilor mai vechi s-au pronuntat asupra acestei chestiuni, acceptând-o, iar Legislativul de la Bucuresti a votat în unanimitate calitatea nou dobândita.
Avatarurile aderarii
Procesul de aderare al României la Alianta Nord-Atlantica este practic încheiat. Lipseste doar invitatia formala, pe care NATO o va adresa celor sapte state la summit-ul de la Istanbul din 26-28 iunie a.c.. Parlamentele membrilor mai vechi s-au pronuntat asupra acestei chestiuni, acceptând-o, iar Legislativul de la Bucuresti a votat în unanimitate calitatea nou dobândita.
Importanta pe care o are pentru România aderarea la NATO este greu de evaluat. Pe de o parte, dintr-un punct de vedere traditional, România adera la un sistem de securitate care a pus capat conflictelor conventionale dintre principalele puteri ale Europei centrale si de vest, conflicte care constituiau realitatea obisnuita în secolele anterioare. În acelasi timp România îsi asigura din punct de vedere traditional securitatea aderând la sistemul de descurajare nucleara care constituie una din fundamentele Aliantei atlantice înca de la jumatatea anilor 1960. Astfel, orice fel de amenintari militare simetrice, conventionale sau nucleare sunt sensibil descurajate prin aderarea la NATO. Vechile discutii privind pretentiile si revenirea imperiala a Rusiei în acest spatiu geografic îsi pierd pâna si semnificatia de discutii de seminar pe care au avut-o în ultimii 13 ani. Însa nu doar dimensiunea militara conteaza. În definitiv, la ora actuala si pe viitorul previzibil nu se poate vorbi decât la modul extrem de speculativ de o amenintare militara la adresa României. Chiar de la începutul procesului de extindere, una din cele cinci conditii pe care Alianta le-a pus statelor candidate pentru ca dorinta lor sa fie luata în considerare a fost sa întretina relatii bune cu vecinii. Altfel spus, Alianta nu “importa” tensiuni si traume istorice, si urmareste lichidarea potentialelor surse de instabilitate si nu instituitionalizarea lor.
Dimensiunea politica a aderarii este, într-un fel, mult mai importanta. Înca dinaintea sfârsitului Razboiului Rece, NATO nu mai este o simpla alianta militara. Se doreste a fi, înainte de orice altceva, o alianta de valori, o “comunitate de securitate” definita în termenii democratiei liberale. Membrii NATO se simt legati între ei de un anume mod de întelegere a dezirabilului în politica, de respectul pentru drepturile omului, de încrederea în aliatii-parteneri. Eventualele dispute se trateaza cu buna-credinta, având convingerea ca, de fapt, toate problemele pot fi depasite, ca lucrurile comune sunt cu mult mai importante decât divergentele, ca fiecare stat membru accepta sa-si împartaseasca securitatea cu aliatii sai.
Se presupune, astfel, ca România a devenit un stat apt de a fi considerat participant la securitatea euro-atlantica, se presupune ca valorile dupa care se conduc decidentii politici si societatea româna sunt compatibile cu cele ale aliatilor. O democratie care si-a atins maturitatea, un stat care prezinta încredere. Începutul secolului XXI are foarte putine în comun cu anii 1950, când Grecia si Turcia, tari cu regim democratic dubios sau inexistent, au fost primite ca membri ai aliantei pentru a se evita atât destabilizarea Mediteranei de Est, cât si pe linia strategica britanica a secolului al XIX-lea, de a bloca accesul liber al Rusiei la Mediterana prin controlul Strâmtorilor. Vechea logica a importantei strategice a functionat doar în subsidiarul procesului de extindere al Aliantei.
Momentul încheierii în fapt a aderarii – proces care a durat aproape un deceniu si cu care s-a solidarizat întreaga clasa politica si quasi-totalitatea societatii – n-a fost practic sarbatorit. Aproape simultan, România a primit un avertisment extrem de sever cu privire tocmai la soliditatea democratiei pe care pretinde ca o practica. Cealalta latura, complementara, a patrunderii în “lumea civilizata”, integrarea în Uniunea Europeana a fost pusa în discutie la modul cel mai formal si mai serios. Discutiile nu s-au referit la negocieri dure cu privire la termenii de implemetare a unei politici europene sau alta dupa momentul aderarii, sau alt detaliu mai mult sau mai putin tehnic. Reprosurile Parlamentului European au vizat situatia adoptiilor internationale, coruptia din Justitie si Administratie sau libertatea presei.
Avatarurile integrarii
Din punct de vedere strict institutional, situatia nu este disperata pentru România. Pe de o parte, doar membrii acestui for au o legitimitate conferita direct de catre cetatenii Uniunii Europene, pe de alta parte, o eventuala decizie de întrerupere a negocierilor se poate lua doar de catre Comisia Uniunii Europene (Executivul), si doar în unanimitate. În al treilea rând, ansamblul legaturilor politice cu România este decis din punct de vedere formal de Consiliul European (reuniunea sefilor de stat si de guvern din tarile membre) si informal la reuniunile greilor Uniunii (Franta, Germania-, Marea Britanie si uneori Italia, Spania si Polonia). Prin negocieri de ultim moment, prin eforturile oficialilor români s-a reusit modificarea unor termeni ai raportului, iar recomandarea votata a fost cea de revizuire a negocierilor.
Problema nu se pune, însa, doar din punct de vedere institutional. Comisia de Afaceri Externe a Parlamentului European, prin votarea raportului, este mai mult decât un “semnal de alarma”, o “critica constructiva”, sau orice alt fel de eufemism desemnat sa puncteze în termeni diplomatici o problema oarecare. Este semnalarea faptului ca democratia din România este pusa sub semnul întrebarii.
Economia României, dincolo de relativele succese recente, nu este deocamdata comparabila cu cea pretinsa unui stat membru. Dar, orice s-ar spune, exista totusi progrese semnificative în ultimii 14 ani: tensiunile intra-societale sunt mult mai putin acute, miscarile de strada au devenit controlabile etc. Cartea României era / este un discurs de tipul “este adevarat ca mai sunt multe de facut pe plan economic, dar startul a fost deja dat; suntem în mod cert o democratie.” Tot ce trebuiau sa faca liderii politici si administratia din România era sa dovedeasca onestitate si sa duca la îndeplinire promisiunile asumate.
Adevarul este ca nu au facut-o. Adevarul este ca singura instanta la care Guvernul român priveste cu atentie si care îl obliga la o reactie este, la ora actuala, Uniunea Europeana. Adevarul este ca Guvernul si partidul la putere pot, pur si simplu, sa nu reactioneze la criticile opozitiei, ale presei, ale societatii civile. Singurele demisii din Guvern au venit nu datorita expresiei nemultumirilor identificate de societate, ci datorita unor presiuni externe. Procesul de integrare, termenul dat acestuia – 2007 – constituie singurul control realmente democratic exercitat asupra guvernamântului.
Criticile facute nu sunt noi. Toti oamenii politici români sunt constienti de uriasa dimensiune a coruptiei, de faptul ca a fost încalcat moratoriul asupra adoptiilor internationale, ca exista jurnalisti batuti, iar agresorii acestora nu sunt niciodata identificati samd. S-au construit institutii, s-au demarat programe nationale. Eficienta acestora este însa mult prea mica pentru a avea relevanta la nivel social si politic.
Amenintari la adresa securitatii
În literatura de specialitate se opereaza cu mai multe definitii ale conceptului de “securitate”. Fara a intra în amanunte, sa spunem doar ca la ora actuala acesta nu are în vedere doar dimensiunea militara traditionala, ci acopera si realitatea interna a statului, vorbindu-se astfel si de o dimensiune politica, sociala, economica sau ecologica. O societate se considera “securizata” atâta vreme cât nu percepe amenintari sau vulnerabilitati majore la adresa existentei, a ordinii politice, economice si sociale stabilite. Aceasta reprezinta o tranzitie de la securitatea statala spre securitatea umana, cea în care obiectul principal al securizarii nu mai este doar statul cu granitele si suveranitatea sa, ci cetateanul, cu drepturile si libertatile sale.
Securitatea este o problema de perceptie. Decidentii politici, birocratia sau societatea considera, din varii motive, ca se afla sau nu într-o relativa securitate, ca se confrunta sau nu cu amenintari. La ora actuala, amenintarile cele mai importante la adresa stabilitatii României nu sunt cele de ordin extern, ci cele de ordin intern. Grijile cetateanului român nu se refera la un virtual atac militar sau la o degradare considerabila a mediului înconjurator, urmare a unui accident industrial; pe el îl preocupa coruptia, conditia sa economica, nivelul de trai.
Guvernul României este cel care are în atributii gestionarea aproape exclusiva a acestei problematici. Nimeni nu ar trebui sa se astepte, într-o democratie liberala, ca locurile de munca sa fie absolut sigure sau ca nivelul de trai sa creasca prin ordonanta de urgenta. Dar oricine poate avea pretentia ca statul sa vegheze la corectitudinea jocului economic sau la asigurarea calitatii actului de justitie pentru ca statul de drept sa fie o realitate.
Discursurile de tip “strainii care nu vor sa prosperam” sau “suntem tara- mica, ce putem face” au devenit, prin aderarea la NATO, absolut neconvingatoare. Avem aliati dispusi sa ne acorde încredere. În raportul prezentat în Parlamentul European se identifica, de fapt, adevaratele amenintari la adresa securitatii României. Toate probleme vechi pe agenda negocierilor, toate conditii politice care cad în responsabilitatea absoluta a Guvernului, toate discutate în repetate rânduri. De fiecare data decidentii politici români au fost de acord ca exista aceste probleme si ca trebuie rezolvate. Şi-au asumat responsabilitatea controlarii acestora.
Faptul ca un partid politic nu îsi îndeplineste promisiunile electorale este o problema pe care cetatenii unui stat democratic au sansa sa o corecteze la intervale regulate de timp. Faptul ca guvernul unui stat care se pretinde democratic nu respecta angajamente formale în relatiile internationale atrage o lipsa de încredere care se poate perpetua multa vreme, iar pretul acestei neîncrederi nu îl vor plati doar cei care au esuat în respectarea promisiunilor, ci întreaga societate pe care o reprezinta. Esecurile guvernantilor de la Bucuresti se înscriu într-o foarte lunga serie de promisiuni neonorate din care liderii români si-au facut un fel de marca prin care sunt cunoscuti în Europa sau la Washington, cu lungi traditii în lungul sir de acorduri cu FMI în care au ramascapitolele de negocieri nefinalizate. Mult laudata “diplomatie dubla” a unui ministru fara anvergura politica sau strategica este pur si simplu expresia incoerentei birocratice lipsite de întelegerea problemelor, precum si de o conducere cu viziune.
Prin actiunile sale, prin faptul ca la ora actuala doar instante externe pot forta oficialitatile de la Bucuresti sa reactioneze la încalcarea grava a cadrelor ce definesc o democratie, prin superficialitatea dovedita, Guvernul României risca sa devina o amenintare la adresa securitatii nationale. Eforturi ca cele de participare la gestionarea militara a unor crize internationale sau eforturile diplomatice în cadrul unor institutii precum ONU sau OSCE devin pur si simplu inutile daca conditii elementare ale vietii politice democratice nu sunt respectate.
Am pomenit deja de conditiile puse statelor candidate în momentul în care NATO a hotarât sa primeasca în rândurile sale state foste comuniste. Cel putin doua conditii puse atunci – democratie si economie de piata libera – sunt astazi serios puse în discutie. Aderarea la NATO este, mai mult sau mai putin, un fapt acum. Este destul de greu ca procesul sa fie oprit. Dar cea la Uniunea Europeana nu este. Uniune care nu a ezitat sa reactioneze extrem de dur în momentul în care la putere într-un stat membru mult mai stabil – Austria – a ajuns un partid considerat extremist. Democratia nu este un fapt, ci o provocare continua. Exemplul celui mai important experiment democratic mondial, cel al Statelor Unite, ar trebui sa fie calauza permanenta, prin faptul ca societatea americana a înteles prin democratie nu un anumit nivel de respectare a drepturilor si libertatilor cetatenesti care trebuie atins si respectat, ci continua adâncire si dezvoltare a acestor drepturi si a formelor de control asupra Leviatanului guvernarii.
Procesele integrarii nu sunt menite a fi actiuni de imagine. Sunt gândite ca cele mai bune cai prin care societatea româna sa îsi îndeplineasca interese fundamentale. Nu au fost proiectate pentru Occident, ci pentru cetatenii români. Guvernul, alaturi de întreaga birocratie, n-ar trebui sa reactioneze la critici de frica, ci din respect fata de cetatenii pe care îi reprezinta. Fiindca democratia asta înseamna. Iar gestionarea puterii într-un stat presupune responsabilitati majore, în primul rând în asigurarea securitatii societatii reprezentate.
