Aşa cum menţionam în numărul precedent, în pofida aceloraşi mecanisme care stau la baza lor (aminteam două fenomene generale care sunt cauzatoare de tensiuni etnice şi ambiţii secesioniste: dezvoltarea de etno-politici de către reprezentanţii grupurilor etnice şi dilema securitate/insecuritate resimţită de respectivele grupuri ca urmare a acestor etno-politici), conflictele etnice pot înregistra traiectorii şi finalităţi diferite care variază pe o scală la extremităţile căreia se află secesiunea violentă respectiv, cea paşnică.
Prima faţă a monedei: secesiunea paşnică în fosta Cehoslovacie
Cea mai importantă caracteristică a procesului de secesiune din fosta Cehoslovacie se referă la natura sa non-violentă determinată de faptul că nici unul din cele două grupuri etnice (cehi şi slovaci) nu a perceput o ameninţare fizică. Principalul factor ce a generat acest proces îl reprezintă existenţa unei dileme de securitate între cele două grupuri bazată însă pe dimensiunea economică.
Până în 1989, datorită poziţiei geopolitice a Slovaciei, departe de frontiera dintre cele două blocuri, în acest stat a fost dezvoltată o adevărată industrie de materii prime şi de tehnologie de război (producţia de material de război reprezenta 60% din producţia industrială). După 1989 această industrie s-a prăbuşit datorită înapoierii tehnologice şi a generat atât un şomaj ridicat, cât şi grave probleme ecologice. Reforma economică a exacerbat resentimentele slovacilor cu privire la politicile guvernului central ce erau privite ca favorizând Cehia în detrimentul Slovaciei. Investiţiile făcute de Cehoslovacia în Slovacia au vizat industria de materii prime şi cea de apărare, iar cele din Cehia industria de produse finite şi de înaltă tehnologie, fapt ce aparent a limitat dezvoltarea industrială, şi deci şi economică a Slovaciei.
Această combinaţie între o economie slab dezvoltată şi un proces de reformă lent a generat insecuritate economică pentru etnicii slovaci care în timpul alegerilor din 1992 au susţinut partide ce promiteau încetinirea reformei şi protejarea intereselor slovacilor. În Cehia, etnicii cehi au susţinut, din contră, partide ce promiteau accelerarea reformei şi alinierea la standardele occidentale. Rezultatul alegerilor a adus în legislativul federal majoritatea pentru două partide ale căror programe erau ireconciliabile. Vladimir Meciar, liderul Mişcării pentru o Slovacie Democratică, a promis creşterea autonomiei şi o reformă economică lentă, în timp ce Vaclav Klaus, liderul Partidului Democratic-Civic din Republica Cehă, a promis reforme pro-piaţă. În timpul discuţiilor dintre cei doi lideri privind viitorul federaţiei, Meciar a propus o confederaţie de state cu o suveranitate sporită a Slovaciei, în timp ce Klaus era partizanul fie al unui stat federal, fie a două state independente.
Pe parcursul mandatului său, Meciar a formulat etno-politici ce accentuau drepturile şi insecuritatea slovacilor şi alienau etnicii cehi ce deţineau mai multă putere în sistemul federal sau ofensau minoritatea maghiară din Slovacia. Politica de supralicitare a problematicii etnice şi asimetria economică dintre cele două republici au făcut reconcilierea imposibilă şi dezintegrarea tot mai probabilă. Promisiunile făcute de Meciar şi Klaus au creat insecurităţi în rândul celor două grupuri etnice, ce au generat conflictul etnic pasiv şi au creat cereri de autonomie şi separatism.
O caracteristică aparte a destrămării Cehoslovaciei constă şi în modul în care ea a fost decisă, în urma unor întâlniri între cei doi lideri ce au hotărât, la 20 iunie 1992, să dividă federaţia, în absenţa unui referendum.
Chiar dacă divizarea Cehoslovaciei şi rezolvarea conflictului etnic cehi-slovaci s-au rezolvat în absenţa violenţei, cele două republici succesoare s-au confruntat cu posibilitatea unor conflicte etnice încă o lungă perioadă de timp. În Republica Cehă exista un conflict pasiv între cehi şi minoritatea germană din regiunea Sudetia, conflict ce de-a lungul istoriei a îmbrăcat forme diferite. În ceea ce priveşte Slovacia, şansele izbucnirii unui conflict etnic au fost mult mai mari, ţinând cont de politicile discriminatorii ale guvernului central îndreptate împotriva minorităţii maghiare şi rrome. Din fericire, presiunile exercitate de Uniunea Europeană în legătură cu protejarea drepturilor minorităţilor (criteriul politic de la Copenhaga) au jucat un rol important în diminuarea tensiunilor. De altfel, integrarea celor două state în UE a făcut improbabilă apariţia, pe viitor, a unor conflicte etnice în spaţiul fostei Cehoslovacii.
Reversul monedei: secesiunea violentă în spaţiul ex-iugoslav
Conflictele din fostul spaţiu iugoslav au avut ca factor principal procesul de dezintegrare a Republicii Federale a Iugoslaviei generat de stagnarea economică şi criza politică din interiorul federaţiei, în care lideri politici aflaţi în competiţie au apelat la etno-politici şi naţionalism ca mijloc de menţinere a controlului în condiţiile creşterii nemulţumirii populaţiei. În Serbia, în 1987, ajunge la putere preşedintele Slobodan Miloşevici care avea un program naţionalist ce-şi propunea crearea “Serbiei Mari”. În 1990, Serbia elimină autonomia provinciilor Kosovo şi Vojvodina şi îşi însuşeşte dreptul lor de vot, ceea ce a dat Serbiei drept de veto asupra oricărei legislaţii sau reforme propuse de o altă republică. Apare astfel o dilemă de securitate politică între Serbia, pe de o parte, şi celelalte republici. Urmarea acestor evoluţii a fost creşterea tendinţelor de separaţie în republicile nordice: Slovenia şi Croaţia. În timpul crizei constituţionale ce a urmat, Bosnia a încercat negocierea unei soluţii pentru reformarea federaţiei, deoarece părăsirea acesteia de către Slovenia şi Croaţia ar fi lăsat republica fără nici o putere de a contrabalansa o Serbie expansionistă.
În martie, respectiv aprilie 1990, în Slovenia şi Croaţia ajung la putere partide naţionaliste. Cele două republici şi-au declarat independenţa la 26 iunie 1991. Urmare a acestor declaraţii, Serbia atacă cele două republici, războiul din Slovenia durând 10 zile şi fiind încheiat prin Acordul Brioni (7 iulie 1991), în timp ce războiul din Croaţia, în care armata iugoslavă a fost susţinută de trupele paramilitare ale etnicilor sârbi din republică, s-a încheiat abia în decembrie 1991, prin Planul Vance.
Declararea independenţei de către cele două republici nordice şi încheierea ostilităţilor între Serbia şi Croaţia, ceea ce a permis Serbiei să-şi canalizeze eforturile pentru menţinerea Bosniei în interiorul federaţiei şi sub controlul său, sunt cei mai importanţi factori ce au generat acutizarea conflictului din Bosnia-Herţegovina. Confruntată în cadrul federaţiei cu insecuritatea politică, Bosnia şi-a declarat, la rândul ei, independenţa în aprilie 1992. Grupurile etnice ale croaţilor şi sârbilor din interiorul Bosniei s-au confruntat în acel moment atât cu insecuritatea politică (ca grup majoritar, musulmanii deţineau controlul principalelor instituţii), cât şi cu o insecuritate fizică (conflictul etnic dintre cele trei grupuri etno-religioase devenind unul activ şi extrem de violent).
Procesul de supralicitare a problemelor etnice din Bosnia a început însă încă din 1990, când, în urma alegerilor legislative, majoritatea locurilor în Parlament au fost obţinute de partidele naţionaliste ce reprezentau cele trei grupuri etnice: Partidul Democratic Sârb, Partidul Democratic Croat şi Partidul Musulman al Acţiunii Democratice. Aceste alegeri au creat un tipar în cadrul republicii, în sensul că partidele naţionaliste reprezentând populaţia majoritară din diverse arii, în urma câştigării controlului asupra autorităţilor locale, au început un proces de numire în funcţii importante pe baza identităţii etnice. În octombrie 1990, Partidul Democratic Sârb a creat un Consiliu Naţional Sârb care era un corp legislativ independent de guvernul de la Sarajevo şi care reprezenta cele şase regiuni autonome în care etnicii sârbi erau majoritari, regiuni ce vor constitui baza teritorială a viitoarei Republici Srpska. În acelaşi timp, Partidul Democratic Croat şi-a întărit controlul în regiunile în care majoritatea populaţiei o reprezentau etnicii croaţi: două “districte croate” în vestul Herţegovinei şi în Posavina. Singurul care a susţinut un stat multi-etnic a fost Partidul Musulman al Acţiunii Democratice.
Până în momentul izbucnirii conflictului, tensiunea dintre cele trei grupuri etnice a fost încurajată de politicile etno-naţionaliste ale celor trei partide şi de acţiunile lor concrete care au acutizat dilema de securitate dintre acestea. Încheierea ostilităţilor dintre Croaţia şi Serbia a permis celor două state să aloce toate resursele grupărilor paramilitare care le reprezentau interesele în Bosnia. Iniţial, musulmanii s-au confruntat cu două fronturi, unul sârb dinspre est şi nord şi altul croat dinspre vest, între cele două grupuri etnice fiind posibil să fi existat un acord de divizare a Bosniei. Deşi în 1993 cele mai puternice lupte s-au dat între facţiunile croată şi musulmană, în 1994 cele două părţi au semnat un acord de încetare a ostilităţilor, sub presiunea Statelor Unite. În octombrie 1995, în urma unor bombardamente NATO, Statele Unite au reuşit să obţină un acord de încetare a focului între cele trei facţiuni, urmat de semnarea Acordului de la Dayton. Acest acord a încheiat oficial războiul din Bosnia, recunoscând statutul internaţional al acesteia, ca un singur stat format din două entităţi – o Federaţie Croato-Musulmană şi Republica Srpska – care are trei co-preşedinţi, ce reprezintă interesele celor trei grupuri etnice.
Istoria nu se repetă… întotdeauna
Evoluţia non-violentă în Cehoslovacia s-a datorat în principal mecanismelor interne de negociere, guvernul central acceptând separarea fără a încerca să reprime conflictul prin forţă. La aceasta a contribuit în mod hotărâtor decizia liderilor celor două comunităţi, chiar în lipsa unui acord din partea celor pe care îi reprezentau, de a accepta în mod paşnic separarea. În schimb, în Iugoslavia, încercarea guvernului central sârb de a domina celelalte comunităţi etnice, politica naţionalist-expansionistă a lui Miloşevici şi escaladarea spiralei înarmării (de către indivizi, comunităţi, grupuri paramilitare) au făcut concilierea imposibilă şi au determinat actorii implicaţi să recurgă la violenţă pentru atingerea obiectivelor.
Nu lipsită de importanţă a fost şi lipsa de eficienţă în medierea conflictului manifestată de organismele internaţionale. Uniunea Europeană s-a implicat de la început, însă era abia la începutul drumului pentru definitivarea unei Politici Externe şi de Securitate Comună care să-i permită o acţiune mai fermă. Pe de altă parte, Naţiunile Unite şi NATO au fost angajate în aceste conflicte, însă unii dintre membrii lor le-au împiedicat să fie mai eficiente.
Deşi au început aproximativ în acelaşi timp, destrămarea Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei au urmat căi diferite de evoluţie. În ambele state au existat tensiuni etnice generate de etno-politicile unor partide naţionaliste. Şi tot în ambele state grupurile etnice s-au confruntat cu insecuritatea economică şi politică. Deşi joacă un rol determinant în apariţia tensiunilor etnice, cele două fenomene, etno-politicile şi dilema de securitate/insecuritate a grupurilor etnice, nu sunt singurii factori, important fiind atât contextul intern, cât şi conjunctura externă. Ceea ce determină ca istoria să nu se repete întotdeauna.
