Unul dintre primele demersuri întreprinse de Vladimir Putin după alegerile prezidenţiale din Rusia a fost acceptarea, la 7 mai, a funcţiei de preşedinte al Partidului Rusia Unită. Dacă luăm în considerare faptul că, la alegerile pentru Duma de Stat, din decembrie 2007, Putin a fost locomotiva Partidului Rusia Unită, putem afirma că pasul făcut de către acesta nu reprezintă altceva decât o legalizare a unei stări de fapt existente.
Planul Putin
Comparând ratingul avut de V. Putin în 1999, la momentul trecerii acestuia de la Casa Albă (sediul guvernului) la Kremlin, cu cel al lui Dmitri Medvedev, din martie 2008, constatăm că cel al fostului preşedinte îl depăşea pe acela al actualului.
În prima parte a primului său mandat, Putin a fost constrâns de propria-i situaţie să-i accepte în calitate de colaboratori pe unii dintre oamenii consideraţi a fi ai predecesorului său, Boris Elţin: Aleksandr Voloşin (unul dintre membrii celebrei „familii” – anturajul de oameni politici şi de afaceri al preşedintelui Elţin) a fost încă destul timp şef al Administraţiei Prezidenţiale în timpul lui Putin, acesta din urmă ţinând cont de multe dintre sfaturile sale în probleme politice şi economice. Mai mult, noul – pe atunci preşedinte – a fost obligat să accepte în guvern şi alţi oameni ai lui Elţin: ministrul Transporturilor, Nikolai Aksenenko, primul ministru, Mihail Kasianov, şeful Ministerului pentru Situaţii Excepţionale, Serghei Şoigu. S-a creat, la acea vreme, impresia că Putin nu va depăşi prea mult cadrele cursului stabilit de către Elţin.
În 2008, situaţia s-a schimbat în mod dramatic, ţara fiind condusă acum de un grup de oameni – şefi ai marilor corporaţii de stat –, în frunte cu V. Putin. În condiţiile în care, după preluarea oficială a funcţiei de preşedinte, D. Medvedev va fi obligat să-l numească pe Putin prim-ministru, celui dintâi îi va fi destul de dificil să efectueze anumite schimbări fără să ţină cont de Casa Albă. Mai mult, marja de acţiune a noului preşedinte este destul de limitată, deoarece el este obligat să-şi elaboreze strategia politico-economică în cadrele stabilite de Strategia 2020, sau aşa-numitul „Plan Putin”.
Diferenţa dintre cei doi – Putin şi Medvedev – este considerabilă, cel din urmă neavând posibilitatea să treacă la schimbări masive de cadre în administraţie. Nu acelaşi lucru s-ar putea spune acum – privind retrospectiv – despre V. Putin. Imediat după ce a devenit premier, Putin a reuşit să-şi impună ca şef al aparatului de la Casa Albă pe Dmitri Kozak, secondat de către D. Medvedev; secretariatul primului ministru era condus de către Igor Secin, iar în noiembrie 1999, a reuşit să-l numească în funcţia de secretar al Consiliului de Securitate pe Serghei Ivanov, un apropiat al său. În momentul învestirii în funcţia de preşedinte ad-interim – 31 decembrie 1999 – Dmitri Medvedev a devenit prim-adjunct al lui Aleksandr Voloşin. La nici o săptămână după acest moment – şi fără ca opinia publică să observe acest lucru – Igor Secin a fost „mutat” la Kremlin, împreună cu un alt fost colaborator al lui Putin, Viktor Ivanov, ambii deţinând funcţii de adjuncţi al şefului Administraţiei Prezidenţiale. Au rămas, astfel, la guvern „liberalii de vitrină” ai lui Putin: Aleksei Kudrin – ca ministru de Finanţe – şi Gherman Gref – în calitate de ministru al Dezvoltării Economice – ambii foşti colaboratori ai lui Vladimir Putin din vremea când acesta lucra la Biroul pentru relaţii economice externe al Primăriei din Sankt Peterburg.
Procesul înlocuirii vechii gărzi cu cea nouă nu s-a oprit aici. Având nevoie de o Dumă „ascultătoare”, V. Putin l-a numit ca lider al fracţiunii „Edinstvo” – care deţinea majoritatea – pe Boris Grîzlov, încă un om al său din Peterburg. Toate celelalte numiri făcute de către noul – la acea vreme – preşedinte au avut ca rezultat consolidarea poziţiilor sale şi slăbirea celor ale „familiei”. Abia către cea de-a doua jumătate a primului mandat al lui Vladimir Putin, atât Aleksandr Voloşin, cât şi Mihail Kasianov au realizat că nu sunt stăpâni cu adevărat la Administraţia Prezidenţială şi, respectiv, Guvern, dar deja era prea târziu ca ceva să mai poată fi schimbat.
Ţar nou, boieri vechi
Din scurta noastră prezentare, reiese că încă din primele zile ale preluării funcţiei, V. Putin a început să-şi formeze echipa, graţie căreia a reuşit să devină adevăratul stăpân la Kremlin. Actualul preşedinte – la data apariţiei revistei „Cadran politic” Dmitri Medvedev va prelua oficial funcţia de preşedinte – a jucat un rol important: el a fost primul adjunct al lui Voloşin la Administraţia Prezidenţială şi tot el a fost acela care a pregătit demiterea cabinetului condus de M. Kasianov.
Pregătindu-şi mutarea de la Kremlin la Casa Albă – încă din cea de-a doua jumătate a ultimului său mandat prezidenţial –, V. Putin s-a străduit să edifice un sistem care nu cumva să-i permită moştenitorului său să repete „schema” de preluare deplină a puterii. Operaţiunea „Moştenitorul” a „costat” destul de mult maşina guvernamentală şi pe preşedinte, personal. Actualul preşedinte – în opinia noastră – nu credem că va repeta greşelile „familiei”, ai cărei lideri au crezut – la momentul investiturii lui Vladimir Putin – că-l vor putea manevra aşa cum vor dori ei. Vladimir Putin îi va oferi lui Dmitri Medvedev un spaţiu de manevră atât cât va considera el necesar.
Vladimir Putin a edificat un sistem, potrivit căruia, la momentul preluării funcţiei de preşedinte de către Dmitri Medvedev, cele mai importante demnităţi din stat să fie ocupate de către oamenii lui Putin, persoane care, din punct de vedere profesional, îi sunt datoare „cu asupra de măsură” – cum ar spune cronicarul – fostului preşedinte şi nimănui altcuiva. Dacă noul preşedinte va dori să înlocuiască pe cineva, demersul său va provoca, inevitabil, apariţia unei stări conflictuale între el şi primul ministru.
După cum se poate lesne observa, preşedintele Medvedev nu prea are la dispoziţie o marjă de manevră importantă. Dacă la Casă Albă ar fi fost un tehnocrat, atunci numirile şi demiterile de personal ar fi fost mai lesne de făcut. Dată fiind însă personalitatea lui Vladimir Putin precum şi conştiinţa moştenirii sale, este puţin probabil ca el să fie de acord să joace rolul premierului tehnocrat.
Deşi aşa-numiţii „siloviki” (reprezentanţii structurilor de forţă) i se supun preşedintelui, Vladimir Putin a anticipat acest lucru şi a ţinut vacantă funcţia de secretar al Consiliului de Securitate, fapt care-i permite să-i controleze pe „siloviki” din guvern. Deşi Medvedev are posibilitatea să numească în această pe cineva dintre protejaţii săi, este puţin probabil ca noul preşedinte să-l lipsească pe Putin, de una dintre prerogativele sale nescrise.
Dmitri Medvedev nu va fi lipsit şi de posibilitatea de a influenţa demersurile guvernului prin intermediul Dumei: şefii celor două camere ale Parlamentului rus au fost numiţi în timpul lui Vladimir Putin.
Singurul loc unde Dmitri Medvedev va putea să-şi numească singur colaboratorii va fi Administraţia Prezidenţială. În perioada Putin, Administraţia Prezidenţială a dobândit o influenţă considerabilă în raport cu celelalte instituţii ale statului, graţie nu atât prerogativelor constituţionale, ci personalităţii puternice a liderului de al Kremlin. În condiţiile în care toate celelalte instituţii ale statului – guvern, Parlament, etc. – depind, într-o mai mică sau mai mare măsură, de fostul preşedinte Putin, posibilitatea ca Administraţia prezidenţială a lui Medvedev să aibă aceeaşi pondere ca aceea a predecesorului său.
Se pare că dualitatea puterii – o realitate cu puternice tradiţii în istoria Rusiei – se manifestă din nou pe scena politică rusă. Va depinde de cei înţelepciunea celor doi deţinători ai pârghiilor de putere ca ea să nu aibă consecinţe nefaste pentru Rusia.
