Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la căderea regimurilor comuniste în Europa de Est. O cifră rotundă, care ar obliga la un bilanţ. Au devenit statele din această parte a lumii democraţii consolidate? Sunt ele integrate pe deplin în structura Uniunii Europene?
Din nefericire, ambele întrebări primesc răspunsuri mai degrabă negative. În plină criză mondială, ţările din Estul Europei sunt printre cele mai afectate. Beneficiile integrării s-au transformat rapid în riscuri majore. Însuşi proiectul european trece o nouă cumpănă. Mai mult: democraţia, victorioasă acum 20 de ani, este interogată asupra propriilor premise.
Pentru o ţară ca România, care a traversat infernul comunist, în calitatea obişnuită de victimă exemplară, care a trăit apoi angoasa întoarcerii către Europa ca un elev mediocru, visul aderării s-a dovedit a fi prea frumos. Nepregătită din vina ei, România se vede nevoită acum să plătească miliarde de euro ca preţ al unei crize pentru care vinovaţi sunt alţii: profesorii de la care au învăţat.
Dacă relaţia Uniunii Sovietice cu statele-satelit era una clar de dominare-subordonare forţată, relaţia Uniunii Europene cu ţările din Est tinde să devină nevrotică. Afectate şi ele de criză, statele occidentale dau semne de nerăbdare şi chiar de aroganţă. Pe de o parte, soluţiile impuse Estului pentru ieşirea la liman vizează menţinerea stabilităţii macroeconomice în regiune şi protejarea cu prioritate a companiilor occidentale. Pe de altă parte, în virtutea tratatelor de aderare semnate înainte de criză, Uniunea sprijină în continuare statele noi cu fonduri pentru dezvoltare (în cazul ţării noastre însă, procentul de fonduri accesate este foarte scăzut). La rândul său, România emergentă îşi vede stopată ascensiunea economică, din cauza SUA şi a Europei de Vest. Ea constată de asemenea că, departe de a fi devenit un partener egal în cadrul Uniunii, este tratată ca o ţară de mâna a doua, o ţară cu probleme.
Şi, într-adevăr, România este o ţară cu probleme. O parte dintre ele vin desigur din perioada comunistă, fiind depăşite cu mare greutate. O altă parte sunt creaţia conducătorilor ţării în perioada de tranziţie. Astăzi este mai evident ca oricând că, în ultimii 20 de ani, România a avut lideri slabi, incompetenţi şi corupţi. Astfel, în ciuda creşterii economice din ultimii 10 ani, în ciuda succesului aderării la NATO şi la Uniunea Europeană, România nu a devenit încă o democraţie consolidată. În plus, criza economică mondială ameninţă, prin consecinţele ei, inclusiv politice, să amâne din nou saltul ţării către stabilitate şi prosperitate.
Anul acesta vor avea loc alegeri prezidenţiale, în care românii vor fi chemaţi să aleagă o soluţie pentru conducerea ţării în următorii cinci ani. Este un moment extrem de important, iar rezultatul va depinde în cea mai mare măsură de aprecierea situaţiei în care se află ţara. Nu mai avem, ca anul trecut, o economie în ascensiune, o societate integrată în structuri euro-atlantice stabile (între timp, aceste structuri au devenit mai puţin stabile, iar membrii lor mai puţin solidari) aflată pe drumul spre prosperitate, decisă să-şi definească o nouă identitate. În 2009, România este o ţară vulnerabilă surprinsă de atacul unei crize economice mondiale fără precedent. Este vulnerabilă economic întrucât efectele crizei se simt foarte rapid şi au impact devastator, în ciuda retoricii liniştitoare a guvernanţilor. Este vulnerabilă pentru că ţara singură, cu economiştii şi cu banii ei, precum şi cu puterea sa politică, nu pare că reuşeşte să facă faţă, de unde nevoia de a încheia un acord cu FMI. Este totodată surprinsă de criza mondială, este luată pe nepregătite, o ţară care a continuat să viseze, deşi se vedeau deja norii negri pe cer. Când Guvernul a luat primele măsuri anti-criză (iar unii se îndoiesc că aceste măsuri au fost, de fapt, luate), în România era deja criză de câteva luni.
Acordul cu FMI era poate necesar, dar el nu reprezintă nicidecum un succes, cu toată schimbarea de abordare a FMI sau a clauzelor favorabile negociate de Guvern. Cele 20 de miliarde plus dobânda, pe care cetăţenii României le vor plăti în următorii ani, în loc să se bucure de servicii publice mai bune şi de consum nu sunt „centura de siguranţă” pentru caz de acentuare a crizei, ci nota de plată a incompetenţei guvernanţilor de astăzi şi de ieri. Cei care au semnat acordul cu FMI n-au cum să se acopere de glorie, dar asta nu înseamnă că ei sunt singurii vinovaţi.
Vinovaţi cu adevărat sunt cei care au guvernat în trecut şi de asemenea cei care vor încerca să profite electoral de impactul social al crizei. Deşi este de aşteptat să apară manifestări eurosceptice mai consistente, ca urmare a costurilor ridicate ale crizei, nu de aici vine pericolul. Într-o anumită măsură, euroscepticismul este chiar necesar pentru a da mai mult realism raportării la Uniunea Europeană. Pericolul vine din interior şi se poate manifesta ca recul al dorinţei de schimbare. Observând – pentru a câta oară? – că istoria le dă peste cap toate planurile, iar conducătorii lor sunt ca de obicei neprevenitori, românii riscă să se reîntoarcă la scepticismul lor secular, la filosofia indiferenţei şi a neîncrederii. La alegerile prezidenţiale din acest an există pericolul revenirii la politica eternei tranziţii, în care guvernanţii se vor face în continuare că guvernează, iar românii se vor face în continuare că participă.
În campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din acest an, românii trebuie să primească mesaje de încredere şi curaj. Încrederea că ţara poate depăşi criza economică şi curajul pentru a continua dezvoltarea economiei şi a realiza o nouă identitate culturală, de tip occidental. Mesajul de încredere va fi cu atât mai credibil cu cât cei care îl vor transmite vor face dovada competenţei şi a responsabilităţii, trecând peste îndoiala fundamentală transmisă prin încheierea acordului cu FMI. Mesajul de încurajare ţine însă de credibilitatea, poate chiar de vocaţia celui care îl transmite. Este foarte dificil să convingi pe cineva aflat într-o situaţie de supravieţuire că îl aşteaptă un viitor luminos. Dacă mesajul de încredere poate fi transmis de o echipă solidă, mesajul de încurajare nu poate sta decât la îndemâna unei personalităţi, cineva care să fie atât de idealist încât să ceară românilor să lupte înainte de toate pentru valori şi numai după aceea pentru bani.
La 20 de la Revoluţie, România traversează prima criză capitalistă. Sărbătoarea victoriei împotriva dictaturii comuniste este umbrită de îndoielile faţă de sistemul pe care l-am ales. Aceste îndoieli, care ne-au măcinat atât, pe când întreg Vestul era mai sigur pe sine ca niciodată, revin cu o intensitate neaşteptată. Şi totuşi, trebuie să mergem înainte. Spre deosebire de comunism, capitalismul depăşeşte crizele. Să acceptăm, şi noi, provocarea.
