Într-un număr anterior al revistei abordam elita politică românească încercând s-o definim. Ea, această elită naţională, nu se poate însă contextualiza decât într-un cadru mai amplu, al teoriei elitei în ansamblu. Această teorieeste unul dintre cele mai invocate capitole ale sociologiei clasice şi moderne.
După părerea unor cercetători este cel mai bine cunoscut capitol al sociologiei, dar, în acelaşi timp,poate şi cel mai superficial asimilat. Ipoteza cea mai cunoscută şi des invocată a teoriilor moderne ale elitei este aceea a inegalităţii oamenilor. O inegalitate inevitabilă. Această inegalitate naturală, funciară, este însoţită de un firesc proces de diferenţiere. Marele sociolog italian Vilfredo Pareto o spune explicit: “Că aceasta place sau nu anumitor teoreticieni, în realitate societatea umană nu este omogenă: oamenii sunt diferiţi fizic, moral, intelectual.” Şi oamenii fiind diferiţi, Pareto îi notează cu indici mai mari sau mai mici, în funcţie de “performanţele” în diferitele domenii de activitate umană: “Să presupunem deci că în toate ramurile de activitate umană atribuim fiecărui individ un indice care arată capacităţile sale, aproape în maniera în care se acordă note la examene, la diferitele materii şcolare. De exemplu, celui care excelează în profesia sa, îi vom da 10. Celui care nu reuşeşte să se facă deloc cunoscut (în original: ŤCelui care nu reuşeşte să aibă nici un clientť, adică celui care nu contează în profesia sa, nu are căutare, nu e cunoscut, nu-şi găseşte o Ťpiaţăť de etalare a calităţilor sale profesionale), îi vom da 1, astfel încât să putem să-i dăm 0 celui care este absolut cretin. Celui care a ştiut să câştige milioane, indiferent dacă acest lucru e bine sau nu, îi vom da 10. Celui care câştigă mii de franci (adică e mediu ca nivel de câştig ţinând cont de relativitatea valorilor băneşti desigur), îi vom da 6. Celui care nu reuşeşte decât să nu moară de foame, îi vom da 1. Celui care este internat într-un azil de săraci, îi vom da 0. (…) Escrocului abil, care ştie să-i înşele pe oameni şi să scape de pedepsele din Codul penal, îi vom da 8, 9 sau 10, după numărul celor pe care i-a înşelat şi cantitatea de bani pe care le-a sustras-o. Micul găinar, care fură un tacâm de la masă (…), va primi 1. Unui poet ca Musset îi vom atribui nota 8 sau 9, după gust. Unui poetaş, care pune oamenii pe fugă atunci când le recită versurile sale, îi vom da 0. (…) Şi aşa mai departe, pentru toate ramurile de activitate umană”. Elita nu ar fi deci altceva decât adunarea laolaltă a oamenilor cu cele mai ridicate note, acordate după procedeul descris mai sus.”Să formăm deci o clasă din cei care au indicii cei mai ridicaţi în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea şi să dăm acestei clase numele de elită.”
La Pareto contează numai succesul în cadrul unei meserii pentru a ajunge în rândul elitei. El părăseşte concepţia lui Platon, unde această egalitate a profesiilor nu exista. Dimpotrivă există o diferenţiere categorică între elită şi masă în primul rând datorită diferenţierii mai adânci între profesii sau ştiinţe. Pentru că nu toate profesiile sau ştiinţele erau la fel de demne de a le conduce pe celelalte. Elitismul lui Platon se referă nu la indivizi, cum e cazul lui Pareto, ci la meserii, profesii sau ştiinţe. Acestea erau, de fapt, fundamental inegale, nu indivizii. De observat, de asemenea, că pentru Pareto nu exista, practic, nici o conotaţie de ordin moral în definiţia elitei. Descrierea pe care el o face acestei elite accentuează, dimpotrivă, tocmai caracterul de “dincolo de bine şi de rău”. E de presupus ca lipsa unui caracter moral poate a şi determinat succesul opiniilor lui Pareto despre elită. Nu şi forma în care au fost expuse. Pentru că principala sa scriere în domeniu, Tratatul de sociologie generală, din 1916, numai uşor de înţeles nu este din cauza modalităţii de prezentare. După acelaşi Pareto, în societate trebuie făcută o distincţie între realitate şi aparenţă (mai ales de elita politică). Numai aşa se ajunge la esenţa omului. Trebuie să se separe elementele constante, permanente, “reziduurile”, care sunt după el şi “iraţionale” de cele “raţionale”, care sunt “derivaţiuni”. El dă în acest sens un exemplu convingător: marinarii greci îl invocau pe Poseidon, ca apărător al lor pe mări, creştinii o invocă pe Fecioara Maria. Dar şi un apărător divin, şi celălalt sunt doar “derivaţiuni”, producte ale raţionalismului. Esenţa rămâne nevoia omului de a crede în ceva, de a cere ocrotire divină. Ea e dincolo de aparenţe. Aşa ajunge el la doctrina puterii. Societăţile s-au succedat una alteia tocmai ţinând seama de esenţe, de “reziduuri”, de elementele iraţionale. Altfel n-ar fi existat. Cine a condus aceste diverse societăţi, fiecare având o elită conducătoare, a ţinut seama de ele, după ce le-a cunoscut, bineînţeles, şi le-a încurajat. Elita a raţionalizat iraţionalul. A manipulat “reziduurile” controlând “derivaţiunile”. În definitiv, constată Pareto, şi de fapt toţi sociologii, elita politică guvernează prin manipulare. Ea cunoaşte esenţele şi ştie cum să folosească derivaţiunile pentru a ajunge la ţintă, adică la putere şi mai ales la menţinerea ei. “Istoria e cimitirul aristocraţiilor”, scrie Pareto. O elită succede alteia. O declara fără înconjur şi un aristocrat ca P. P. Carp: “De milenii, mulţimea şi prostimea tot munceşte, iar elita tot guvernează. Mulţumită acestei orânduieli neclintite s-au putut ridica piramidele ca şi templele de la Karnak şi Luxor, precum mai târziu au putut înflori minunile arhitecturii şi ale artei elene… De atunci şi până astăzi nu s-a schimbat nimic în fond şi nimic nu se va schimba în vecii vecilor… Atât numai că ne costă mai mult aparatul de guvernământ”. Cu alte cuvinte istoria nu este altceva decât o succesiune a elitelor. A guvernanţilor. Dar de ce se succed elitele? De ce o elită trebuie să lase locul alteia? Pentru că elitele sunt afectate de două pericole: acumularea de indivizi inferiori în cadrul şi la nivelul ei şi acumularea de indivizi superiori în clasele inferioare, care nu fac parte din elită, dar ar vrea să parvină. Şi atunci se ajunge la înlocuirea elitei existente cu o alta. Doar rareori faptul se produce prin transformare treptată. De regulă se face prin revoluţie. Definirea unui individ în inferior sau superior se face în funcţie de capacitatea acestuia de manipulare. Orice societate are conducători şi conduşi, guvernanţi şi guvernaţi.
Schema propusă de Pareto pare simplistă în era democraţiei când dinamica elementelor sociale mobilizează mersul istoriei. Dar ea este foarte fertilă în orice analiză cu caracter social. Robert Michels, de pildă, pornind de la Pareto, analizează ideea elitei în liberalism şi democraţie şi dă peste oligarhie. Şi constată că în orice structură socială există o oligarhie, că în orice partid, de pildă, se formează o oligarhie. De aceea nu este bun, după el, principiul reprezentativităţii. Pentru că e substituit în fapt de oligarhie. Încărcată de sugestii interpetative mai ales pentru scrierea istoriei politice, teoria lui Michels nu e la fel de productivă în construirea edificiului social, reprezentativităţii nepropunându-i-se nici un înlocuitor.
Gânditorii preocupaţi de teoria elitei se pot grupa în tradiţionalişti (de Maistre, de Bonald, von Haller…), în critici ai democraţiei reprezentative în faza ei de dezvoltare ( citaţii Pareto şi Michels, cărora li se adaugă autoritar Gaetano Mosca) şi în teoreticieni ai rasismului (Gobineau, Chamberlain, Maurras, Spengler, Guenon, Evola). Lor li se adaugă numeroşi alţii, desigur, dar cei mai sus menţionaţi par a fi puncte de referinţă. Elita e definită cantitativ. Ea este minoritatea într-o societate sau alta. În spatele diferenţierii stă, aşadar, nu o reală ierarhie, ci o suprapunere de cantităţi. Nu înseamnă ipso facto că ar lipsi calitatea. Dar ideea de minoritate duce automat la cantitate mai mult decat la calitate. Din perspectiva teoriilor moderne asupra elitei, se desprinde ideea că elita, nu numai cea politică, este minoritară. Ba, cum spunea Eminescu, e adevărat într-un context diferit, elita era chiar “superpusa”. Scrie sociologul Ilie Bădescu, în lucrarea sa “Sociologia eminesciană”: “Eminescu pare a fi primul teoretician modern (sau în orice caz primul dintre cei pe care-i recunoaştem noi ca atare) care a analizat complet şi cu argumente de sociologie, pe toate nivelurile şi în articulaţiile sale esenţiale, fenomenul imperial în corelaţiile sale cu destinul popoarelor aflate în orizontul istoric al unui imperiu. (…) Aici (în Răsărit, n.n.), elementele fostului imperiu au trecut în noua maşină a statelor naţionale, dar nu spre a contribui la creşterea civilizaţiei naţionale, ci doar pentru a-şi conserva privilegiile de clasă. Aşa se face că aici noile clase de guvernare au căpătat profil de pătură superpusă.” Tânărul cercetător C. Pantelimon, într-un recent studiu publicat în Revista Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, preluând discuţia despre pătura superpusă eminesciană, constată că numai elita răsăriteană, diferită de cea occidentală, numai ea are caracter de pătură superpusă, cealaltă, adică aceea occidentală, are caracter organic şi a avut o contribuţie pozitivă la dezvoltarea civilizaţiei apusene
Pe de altă parte, atunci când scria Eminescu societatea românească modernă chiar era divizată între o masă întinsă şi parcă uitată de istorie şi o pătură guvernantă la polul opus al societăţii. Contactul dintre cei doi poli era de fapt confruntare. În România nu era ca în Rusia unde diferenţa dintre mir şi aristocraţie era imensă. Dar nici departe nu era de această distanţă socială periculoasă. O distanţă care lăsa loc tuturor dezvoltărilor negative din societatea românească de atunci. În aceste condiţii 1907 n-a fost întâmplător. Si n-a fost doar posibil. A fost chiar un fapt normal. Raportul masă-elită nu a funcţionat întermeni normali şi refuză o analiză în aceşti termeni. Abia după primul război mondial încercarea de echilibrare socială repune discursul într-o poziţie de analiză proprie. Şi în societatea românească au ecoupuncte de vedere ca acela al lui Ortega y Gasset sau M. Arnold, de salvare a elitei în epoca societăţii de masă, ca acela al lui R. Roland, Julien Benda, Ştefan George, privind condiţia intelectualului, sau al reducerii comportamentului uman la instincte ca în foarte la modă cartea Tunul de oţel a lui Ernest Junger, sau a dureroasei probleme a raportului dintre elită şi tehnologie, aşa de prezentă la Arthur Kostler, Curzio Malaparte sau Virgil Gheorghiu, sau în filmele Cabinetul dr. Caligari sau Testamentul dr. Mabuse. Aşezarea poetului pe cel mai înalt piedestal de un Gabriele D’Annunzio sau Mallarmé găseşte ecou la Bucureşti în opera lui Ion Barbu, unde poezia devine unica religie. Practic întreaga mişcare de idei şi tendinţe privind elita, inclusiv cea politică, găseşte la români reacţii şi atitudini. Implicit concepţii ca acelea ale lui Carl Schmitt sau G. Gentile. Extraordinara deschidere intelectuală a românului e atentă la întreaga mişcare de idei.E şi încurajată de prezenţa în câmpul ideilor a unor intelectuali înfometaţi de nou şi capabili de reacţii cultivate. În momente de după ceva şi aşteptând altceva, cum a fost momentul interbelic european, elita a foststarea de veghe contraprimejdiilor celor mari. Ea n-a mai fost nici clasa de deasupra celor de jos, pătura superpusă, nici aristocraţia care decade din timp în timp, ci clasa care nu decade (căci salvează întotdeauna spiritul cetăţii). Elita a fost acel ceva prin care, în ciuda masei(plină de neputinţe de tot felul), sau dincolo de ea, salvează cetatea. Dacă nu în realitatea vieţii, cel puţin, sau tocmai de aceea, în lumea ideilor.
