“Am senzaţia că generaţia tânără şi educată din partid nu a înţeles că, pentru a-l învinge pe Vanghelie, trebuie să iasă din cluburile elegante, să meargă în căminele studenţeşti, în cartiere, să aibă proiecte concrete pentru viitorul celorlalţi, să arate calităţile şi să nu aibă defectele lui Vanghelie…”
Stimată doamnă deputat Gabriela Creţu, sunteţi europarlamentar din partea PSD. Cum se vede viaţa politică românească de la Bruxelles?
Aşa cum este, adică altfel decât ar trebui. Atunci când nu ai aceleaşi rezultate, pentru a fi tratat ca egal, trebuie măcar să ai aceleaşi probleme sau priorităţi. Noi inventăm cu totul altele. Nenorocirea este că cel mai clar se vede „Dâmboviţa” noastră cea de toate zilele; norocul este că, nefiind totuşi noi centrul lumii, putem ieşi uneori din câmpul vizual; păcatul este că am pierdut startul. Ne lipseşte ceva care îi îngrijorează pe toţi cei interesaţi de ţara noastră – lipseşte previzibilitatea, predictibilitatea. Jurnaliştii români sunt singurii invidiaţi de colegii occidentali pentru că, zic ei, „la voi, în fiecare zi se întâmplă ceva!”
Este greu să gestionezi o situaţie în care, după doar două luni, cei mai activi şi consecvenţi susţinători europeni ai aderării României au început să se întrebe: „Oare de ce am făcut-o!?”
Care sunt, concret, activităţile dumneavoastră acolo? Mai ales că în curând vor avea loc alegeri pentru Parlamentul European şi, din păcate, electoratul nu este foarte familiarizat cu acest concept de „europarlamentar”.
Din păcate, nici despre ce trebuie să facă un parlamentar naţional nu ştim prea multe. Parlamentul elaborează, în codecizie cu Consiliul, 80% din legislaţia Uniunii Europene şi acordă aviz, exprimă opinii sau cooperează pentru restul. Ca urmare, un deputat studiază proiecte de acte normative, le dezbate, consultă experţi, îi audiază pe cei interesaţi, solicită studii de impact şi le ia în considerare, depune amendamente, decide asupra celor depuse de alţii, negociază soluţii de compromis, votează acte legislative. Eu sunt membră în două comisii (Piaţă internă şi protecţia consumatorului şi Comisia pentru egalitate între femei şi bărbaţi). Sunt, în acest moment, contraraportoare socialistă pentru două documente – O politică europeană în privinţa dezvoltării internetului de bandă largă, la o comisie şi Modernizarea legislaţiei muncii pentru a răspunde provocărilor secolului XXI, la cealaltă. Este un act de puţină inconştienţă să accept o asemenea responsabilitate până nu ne liniştim cu situaţia din ţară şi cu alegerile europene, dar încerc să fac lucrurile cum trebuie…
Dacă în trecut, nefiind membri, nu am avut influenţă asupra elaborării legislaţiei comunitare, acum ar trebui să ne concentrăm atenţia asupra fiecărei decizii.
Exercităm, de asemenea, controlul permanent asupra activităţii Comisiei Europene. Prin interpelări se solicită explicaţii şi informaţii asupra aplicării legislaţiei; prin declaraţii scrise se aduc pe agenda Comisiei teme noi, în vederea găsirii de soluţii. Bineînţeles, dezbatem şi votăm bugetul Uniunii; şi încă o mie de alte lucruri.
Legat de aceasta, în toate ţările Uniunii Europene participarea la vot pentru alegerile europene este relativ redusă, în medie de 43%. Care credeţi că este explicaţia pentru acest lucru?
Ceva mai mică, într-adevăr; şi la alegerile generale poate fi mai mică decât la locale.
O explicatie ar fi relaţia mijlocită dintre Parlament şi cetăţenii europeni. Intermediarii sunt guvernele naţionale care, foarte adesea, utilizează Uniunea ca ţap ispăşitor pentru toate greşelile şi neputinţele proprii. Cunoaşteţi deja, după foarte puţin timp de la aderare, explicaţia „Tot ce este rău vine de la Bruxeless; tot ce e bun, de la Guvern”. Niciodată nu aţi auzit guvernele să recunoască faptul că sediul Consiliului (adică sediul lor european) este tot acolo; sau că România are 35 de voturi din 785 în Parlament şi 14 voturi din 324 la Consiliul de Miniştri. Iar Consiliul e decident pe toată legislaţia. Această strategie de aruncare a pisicii în curtea colegiuitorului face ca Parlamentul European să plătească şi oalele sparte de alţii (pentru că Parlamentul este ales de cetăţeni, membrii Consiliului, nu).
În al doilea rând, partidele mici, care nu au şansa să câştige un mandat la europene, nu-şi mobilizează electoratul propriu, aşa cum fac la locale sau naţionale. Nici militanţii partidelor mari, atunci când partidele nu au obiective clare de urmărit, nu sunt în egală măsură motivaţi să mobilizeze cetăţenii la vot. Când sunt de caştigat 50.000 de locuri de consilier emulaţia e ceva mai mare decât pentru 35 de deputaţi europeni…
Este şi o problemă de distanţă (şi de comunicare); cămaşa este mai aproape decât paltonul chiar dacă în iernile grele e mai bun paltonul. Noi avem ierni grele chiar şi vara…
Parlamentul român are o imagine dezastruoasă, accentuată acum şi de tentativa de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu. Ar putea ajuta votul uninominal la o „curăţire” a clasei politice? Aici PSD chiar are singurul proiect de lege care propune cu adevărat vot uninominal, toate celelalte având în diverse ponderi şi elemente de altă natură.
Dacă repetăm o afirmaţie de suficiente ori, sfârşeşte prin a deveni realitate. Pe lângă disfuncţiile reale, Parlamentul nu poate sa-şi construiască un „brand” coerent pentru că acolo e locul unde trebuie să se exprime democratic contradicţiile din societate. Acolo sunt cei pe care îi votăm, dar şi cei pe care nu i-am vota în nici o situaţie. Nu putem să iubim Parlamentul ca întreg. Trebuie să fim ataşaţi ideilor democratice şi să vrem perfecţionarea instituţiei. Cât despre votul uninominal, el nu există. Despre votul majoritar opinia mea personală este clară. Este nedemocratic şi nu poate rezolva problemele de imagine ale Parlamentului; nici pe cele reale, de funcţionare. Ne doare capul, şi noi vrem să ne tăiem un picior, în speranţa că ne trece. Noi trebuie să democratizăm partidele, să schimbăm regulile interne ale Parlamentului, să educăm cetăţenii pentru o atitudine participativă, să facem cultură politică adevărată, care să permită vot liber (adică în cunoştinţă de propriile interese şi de cum pot fi ele atinse). Votul „uninominal” are altă istorie. Actuala putere are o problemă cu asigurarea majorităţii (din lipsă de legitimitate democratică sau/şi incapacitate de cooperare politică). Singura soluţie pe care a găsit-o Traian Băsescu este să reducă legitimitatea (pentru că votul majoritar este mai puţin legitim atât timp cât cu 28% din voturi poţi obţine 70% din mandate, iar cu 20% nici un loc) şi să submineze cooperarea (votul majoritar întăreşte concurenţa dintre partide şi elimină partidele mici). Marea Britanie nu are vot majoritar pentru că e mai democrată, ci pentru că e mai conservatoare (sistemul electoral este de pe vremea baronilor, din secolul XVII). Despre eficienţa democratică a sistemului englez, o carte – Jeremy Paxman, “Animalul politic” – poate arunca o lumină …
Când suntem coerenţi!? Atunci când criticăm fenomenul actual al „baronilor” locali (care a fost prezent la toate partidele) sau când vrem să-l legitimăm?!
Dacă vrem să tratăm instabilitatea am putea observa că alegerile proporţionale au dat şi guverne stabile, şi instabile, în România. Cauza este în altă parte. În cele instabile (CDR şi Alianţa D.A.) elementul comun, provocator, e mai curând altul…
Ce semnal transmite PSD alegătorilor prin ascensiunea lui Marian Vanghelie ca preşedinte al filialei Bucureşti?
Trăim în ţara unde este preşedinte Traian Băsescu, iar personaje ca Becali sunt considerate de mare încredere; contrastul nu poate fi exagerat de mare. Social-democraţii sunt tot români…
Pe mine mă îngrijorează altceva. Am senzaţia că generaţia tânără şi educată din partid nu a înţeles că, pentru a-l învinge pe Vanghelie, trebuie să iasă din cluburile elegante, să meargă în căminele studenţeşti, în cartiere, să aibă proiecte concrete pentru viitorul celorlalţi, să arate calităţile şi să nu aibă defectele lui Vanghelie… Adică să adauge faptul că au urmat şcoli grele la un plan serios de investiţii în şcoală… Să fie populari fără a cădea în populism… Să aibă iniţiativă rămânând în afara oricărei suspiciuni de abuz… Sper să nu am dreptate.
Cui se mai adresează PSD? Cum explicaţi pierderea de aproape 20% din electorat din 2004, de la 35% cât a avut la 17% conform ultimelor sondaje?
Am o formaţie de sociolog care-mi permite o oarecare detaşare faţă de sondaje; nu şi de realităţi. Eu cred că nu reuşim încă să depăşim o problemă de asumare a identităţii politice. Am avut o generaţie de lideri care a avut o rezervă în a-şi exprima opţiunea de stânga; o rezervă de înţeles, poate, într-un context politic în care stânga era asociată cu trecutul, iar asta era motiv de condamnare publică. Am adulat proprietatea şi am şters egalitatea dintre valori. Am vorbit de protecţie socială (ca un fel de pomană) în loc de servicii sociale universale (ca un drept) şi i-am lăsat pe alţii să vorbească de „asistaţii” regimului…
Avem o generaţie nouă de oameni vizibili care nu sunt în nici un pericol de a fi acuzaţi de nostalgie; dar problema a rămas. Există o aşteptare care îi demobilizează chiar pe unii dintre militanţii noştri. Avem profesionişti şi diplomaţi buni care au devenit politicieni. Pentru mine discursul tehnocratic şi diplomatic sunt radical diferite de cel politic; proiectele sunt diferite. Unele mesaje par de la un guvern, nu de la un partid; şi guvernele nu sunt foarte atractive pentru cetăţeni… Mai trebuie să lucrăm încă la coerenţă şi consecvenţă pentru ca acei foarte mulţi cetăţeni care aşteaptă un proiect de stânga să se identifice cu noi. Nu mă refer doar la imagine; mă refer la proiectul politic.
Candidaţi pentru un nou mandat… Care este „platforma-program” a europarlamentarului Gabriela Creţu?
Îmi place să spun că sunt o social-democrată născută, nu făcută. Ca urmare, cred că cel mai periculos vers din cultura română este „Eu îmi apăr sărăcia, şi nevoile, şi neamul…” Nu trebuie să apărăm „sărăcia şi nevoile”, ci să le combatem. Pentru asta cred că munca trebuie respectată; susţin că solidaritatea e pentru oameni, iar concurenţa este pentru firme; consider oamenii importanţi, iar statul şi piaţa, mijloace pentru obiectivele lor; cred că toţi sunt oameni, nu doar unii; femeile sunt, de asemenea, oameni; cred că în fiecare copil se află o comoară şi că „societăţii îi revine sarcina să o descopere” (Delors); toleranţa şi pacea sunt oricând preferabile.
Pentru a aplica aceste principii, o Uniune mai puternică şi mai profundă este esenţială, incluzând uniunea politică. Pentru România, apartenenţa la Uniune reprezintă oportunitatea realizării unei coeziuni economice şi sociale sporite (utilizând fondurile) şi de a îmblânzi capitalismul (dacă respectăm şi valorile). Rămâne să o transformăm în realitate. Asta nu o face un individ; nici măcar nu e o problemă de echipă; necesită o concertare a tuturor forţelor şi voinţelor. Deocamdată, ele par foarte împrăştiate…
Interviu realizat de Cristian BANU
