Actuala guvernare, spre deosebire de anii 2000, nu vine pe un vot de încredere uriaş în raport cu o perioadă dezastruoasă economic şi nici pe un fundament parlamentar foarte solid, ea fiind beneficiara votului dat lui Băsescu, şi nu votului dat Alianţei D.A.
Desigur, în plan politic, atât intern, cât şi extern, guvernul Năstase a făcut greşeli de neiertat, în special cele legate de exportul de copii, de încălcarea fără jenă a recomandărilor UE privind acordarea de licenţă de construcţii pentru autostradă etc. Iar în plan intern, cocoloşirea corupţiei la cele mai înalte niveluri, vezi cazul Puwak, Şerban Mihăilescu şi atâţia alţii, plus transformarea aroganţei în model de comportament de succes. Totuşi, înrecenta carte a lui Tom Gallagher, “Furtul unei naţiuni” – pe această cale o şi recomand cititorilor noştri – se lasă loc pentru o reflecţie destul de tulburătoare, şi anume că în plan economic (şi chiar politic) guvernarea dintre 2000 şi 2004 a fost mai mult apropiată de o formulă liberal-mafiotă decât de una social-democrată şi, mai mult, acestei guvernări o parte importantă dintre politicienii europeni i-au oferit credit, ajutor şi chiar substanţă ideologică (în special Berlusconi, crede autorul, dar şi Tony Blair prin scandalul ISPAT, am adăuga noi). Astfel, putem spune că guvernarea cabinetului Năstase va rămâne în conştiinţa populară ca un punct de reper în istoria post-revoluţionară, ea fiind momentul de trecere de la creşterea economică zero sau negativă la creşterea pozitivă, dar şi momentul în care Bucureştiul devine o capitală vizibilă şi în sens pozitiv, nu numai negativ.
Fiind o guvernare şi cu bune, nu numai cu rele, aşa cum erau demonizate guvernările anterioare (Gallagher apreciază şi guvernarea Isărescu, devenită invizibilă însă datorită predecesorilor ei), guvernarea Năstase apare şi ca un spectru a actualei guvernări. Guvernul Tăriceanu trebuie să se raporteze la ea în diverse feluri, mai ales că devine tot mai evident că schimbarea din decembrie 2004 s-a datorat nu reacţiei împotriva guvernării PSD, ci împotriva partidului şi a corupţiei generate de acest partid – adică mai simplu spus, lumea nu l-a votat pe preşedintele de partid Năstase mai mult decât l-a votat pe premierul Năstase. Şi nu numai că trebuie să ţină seama de acest fapt, dar trebuie să şi reacţioneze la “greaua moştenire” pe care foştii guvernanţi au lăsat-o, adică să scoată castanele din foc cu mâna lor. Şicastanele nu sunt puţine, promisiuni electorale neonorate – cum e cazul creşterii salariale a profesorilor, proiecte de investiţii uriaşe – cum e cazul Bechtel sau EADS, găuri în buget, etc. Şi în plus, pe post de capac, o birocraţie care dă semne de nervozitate şi de nesupunere. Astfel actuala guvernare, spre deosebire de anii 2000, nu vine pe un vot de încredere uriaş în raport cu o perioadă dezastruoasă economic şi nici pe un fundament parlamentar foarte solid, ea fiind beneficiara votului dat lui Băsescu, şi nu votului dat Alianţei D.A.
Din acest motiv nu puţine sunt vocile care au început critica guvernului aproape instantaneu cu formarea echipei guvernamentale. Desigur că această formulă nu este un model de corectitudine morală şi poate nu are nici cel mai bun program politic pe termen lung, dar incontestabil este prima guvernare de după 1989 care încearcă să se încadreze într-un plan coerent, constant, cumva asemănător cu modelul teoretic din manualele de politologie.
Asumarea unei asemenea linii nu este lipsită de primejdii, dar are în acelaşi timp şi o sumă de mari avantaje. Prima şi cea mai disputată promisiune pe care guvernarea actuală a făcut-o a fostcea a relaxării fiscale prin impunerea cotei unice de 16%. Ceea ce ar fi trebuit să fie o mare revoluţie fiscală s-a dovedit, cel puţin aparent, a fi o foarte mare păcăleală. Pentru a umple golurile din buget provocate de scăderea contribuţiei cetăţenilor prin impozite, guvernul a început un program foarte ferm de creştere a accizelor, a TVA-ului şi a altor taxe indirecte, ceea ce în mod evident va genera o scădere a venitului personal în locul unei creşteri datorate scăderii impozitului. Presa a reacţionat imediat şi în stilul caracteristic a denunţat fulminant marea păcăleală. Ceea ce au uitat însă oamenii de presă a fost faptul că guvernul gândeşte politic, şi nu economic, cel puţin în acest moment.
Orice manual de ştiinţe politice vorbeşte de “cele o sută de zile de miere ale guvernului”, zile în care partidul abia ajuns la putere se obişnuieşte cu structurile şi-şi demarează politicile. El nu se mai află în prag de alegeri şi deci nu se mai teme atâtde tare de electorat şi, mai mult, este cauţionat (cel puţin în România) pe principiul că ce este rău se datorează vechii guvernări. De aceea, este de apreciat că guvernul Tăriceanu a acţionat prompt chiar de la început de mandat pentru a-şi impune politica. Încă nu e foarte clar în ce măsură politicile liberale vor şi reuşi în România, în condiţiile unei societăţi încă foarte sărace şi puţin predispuse la concurenţă. Dar, din punct de vedere politic, voinţa de putere a tuturor partidelor aflate la guvernare devine tot mai vizibilă, ceea ce probabil va şi genera noile discuţii politice în presa românească.
O altă măsură care deja determină unde de şoc în societatea românească este cea a modificării Codului Muncii, o măsură 100% liberală, deşi în bună măsură neeuropeană. Probabil codul propus de guvern nu va putea rezista în timp, în special la presiunea forurilor europene, şi va fi modificat la un moment dat pentru ca PD să-şi reafirme poziţia social-democrată. Dar pentru moment, codul poate fi o momeală bună pentru a genera tensiune în raport cu sindicatele, de fapt marile perdante ale alegerilor din 2004.
Sindicalismul românesc reprezintă astăzi o forţă politică latentă, ale cărei dimensiuni reale nu se cunosc, deşi cu siguranţă ele sunt în permanentă scădere. Organizaţiile sindicale formate în anii`90 au fost o forţă politică o perioadă extrem de lungă, acţiunile sindicatelor zguduind deseori ţara -cel puţin două mineriade de mari proporţii (cea din 1991 şi cea din 1999) au fost puse sub semnul sindicalismului, grevele transportatorilor feroviari din toamna lui 1999 au generat haos şi tensiuni sociale etc. Dar, în ciuda puterii masive pe care sindicatele au avut-o, şi poate încă o au, liderii şi structurile interne sunt încă osificate şi blocative. Liderii de sindicat sunt singurii conducători care nu si-au schimbat poziţia din anii `90, deşi nu întotdeauna acţiunile lor sunt cele mai demne, iar în această perioadă numărul de sindicalişti s-a redus substanţial, nu neapărat prin disponibilizări, cât prin privatizarea întreprinderilor de stat. Or, liderii sindicali şi sindicatele în general foarte rar s-au mai interesat de foştii lor colegi care au ajuns la un stăpân altul decât statul, ceea ce demonstrează că de fapt singurul obiectiv este să negocieze cu statul, şi nu cu patronatele, să acţioneze ca o forţă politică, şi nu una sindicală ş.a.m.d.
Schimbarea Codului Muncii de către guvern în acord cu patronatul va avea incontestabil efecte puternice asupra productivităţii muncii, dar va determina şi numeroase conflicte sindicale. Dar, de fapt, provocarea este adresată liderilor de sindicat, care, trebuie amintit, nu fac nici unul parte din cercurile Puterii actuale, ba, mai mult, au cochetat înainte de alegeri cu fosta Putere şi, de altfel, două mari blocuri sindicale au şi reprezentaţi în Parlament, numai că aceştia au ajuns pe listele PSD şi ale PRM, adică reprezintă Opoziţia. Din acest motiv, cred, acţiunea guvernului are mai degrabă un rol politic decât unul reformator. Fiind încă la început de mandat, dar şi după o pauză de activitate sindicală reală, liderii sindicali se văd nevoiţi să reacţioneze la un proces, care în mod clar le va afecta profund credibilitatea şi puterea din rândul sindicatelor. Şi asta pentru că fie în sectorul de stat, fie în sectorul privat statutul angajaţilor va fi asemănător, rolul patronatului crescând puternic, în timp ce rolul sindicatelor se va diminua semnificativ, generând un model de relaţii angajat-angajator mai asemănător modelului american decât celui european.
Reacţia sindicatelor, care ameninţă acum cu greva generală, atât împotriva schimbării Codului Muncii, cât şi pentru creşteri salariale, probabil nu va avea un succes deosebit, pentru că sindicatele sunt destul de dezorganizate şi în plus sunt simţite ca fiind puternic politizate. Iar dacă totuşi sindicatele vor reuşi să modifice poziţia guvernului, probabil că o retragere a Codului Muncii nu va reprezenta o lovitură prea gravă, reprezentând tot o victorie de imagine şi – de ce nu? – chiar o punte pentru guvern de a negocia cu sindicatele într-o altă manieră. Şi altfel lideri sindicali ca Dumitru Costin sau Bogdan Hossu vor trebui să facă faţă unei crize şi mai acute de imagine şi de legitimitate, ceea ce le va compromite fie cariera politică, fie pe cea sindicală. Iar până la formarea unei noi elite sindicale, guvernul va fi capabil să introducă şi mai multe proiecte capitaliste, ceea ce va afecta situaţia muncitorilor şi pe cea a tuturor angajaţilor în general.
Şi mai trebuie în mod clar remarcat faptul că pe “frontul” anticorupţiei se produc schimbări spectaculoase, sistemul juridic reformându-se şi acţionând totodată. E mai mult decât evident că, de fapt, procesul este încă unul de imagine şi de publicitate postelectorală, dar el are incontestabil rolul de a mai atenua din neîmplinirile guvernamentale, mai ales că peştii cei mari (deveniţi, între timp, orice) continuă să se zbenguie liberi, doar la o parte din ei încercându-se să li se pescuiască puii.
Toate aceste elemente dau notă, cel puţin pentru mine, de faptul că, în ciuda criticilor şi a presiunilor, guvernul Tăriceanu ar putea să se descurce bine pe piaţa politică românească. Există doar un singur capitol în care procesul nu pare să se modifice radical – şi anume relaţia cu administraţia. Iar probabil aceasta va fi buturuga mică, aşa cum a fost de multe ori. De fapt, lupta care se anunţă dură şi pe termen lung va fi între actualul guvern şi structurile intermediare de comandă, cele care au rezistat din anii `90 până acum şi care par să fie veşnice. De fapt, guvernul, oricât ar încerca să-şi pună în practică deciziile, are nevoie de acele curele de transmisie dintre decizie şi faptă, şi care aparţin administraţiei. Or, tocmai aceste structuri (conectate şi cu diverse grupuri de influenţă şi presiune financiară) sunt cele care pot sau nu bloca orice reformă. Şi, deşi guvernul a început bătălia în periferii, nucleul dur tinde să reziste, şi în funcţie de asta se va scrie viitorul guvernului Tăriceanu.
