Aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, reprezintă un moment de cotitură comparabil ca importanţă cu Revoluţia din 1989. Ea este o confirmare a idealurilor Revoluţiei din 1989 şi, în acelaşi timp, este un alt moment inaugural în istoria românilor. Dacă, în decembrie 1989, dictatura cuplului Ceauşescu a fost înlăturată şi, o dată cu ea, regimul represiv comunist, după ianuarie 2007 avem şansa şi condiţia de a trece cu totul în paradigma democraţiei liberale. În 1989 am avut doar negativul, doar distrugerea fundamentelor unui sistem; în 2007 avem dovada că reconstrucţia ţării a evoluat în direcţia cea bună şi că ieşirea din vechea paradigmă comunistă este pe cale de a deveni fapt împlinit.
Consecinţele acestei schimbări sunt, cred, extrem de importante, înainte de toate prin faptul că ea ne readuce la o situaţie de minimă normalitate. Nu putem înţelege trecutul în mod obiectiv şi nu ne putem proiecta un viitor în mod liber decât din perspectiva unei ţări care a atins un standard minim de normalitate. Aşa cum se prezintă lucrurile acum, trauma Revoluţiei din 1989 este aproape vindecată; căci putem vedea astăzi în mod limpede care au fost paşii înainte făcuţi în perioada tranziţiei; putem vedea acum cu multă claritate de ce regimul comunist este condamnabil şi ce trebuie să facem pentru a scăpa de ultimele sechele; putem restabili legătura cu acel “înainte de înainte”, cu epoca de relativă normalitate dintre războaie; şi putem vedea mai adânc în istorie ceea ce ne-a determinat până la urmă să dorim a deveni o ţară democratică de tip occidental.
Oricât de subiectivă ar putea să pară această afirmaţie, în ultimii 18 ani dreapta politică a avut intervenţiile salutare şi a luat cele mai importante decizii privind soarta României. Nu vreau să spun că stânga nu a contribuit cu nimic sau că a făcut numai rău. Dar nu vom putea uita niciodată, de pildă, insistenţa din 1990 a lui Corneliu Coposu pe lângă Ion Iliescu pentru introducerea în noul parlament a reprezentanţilor partidelor istorice. În acel moment, şi nu în altul, a renăscut cu adevărat pluripartidismul în România. Din nefericire, liderii FSN, care iniţial hotărâseră să nu participe la alegeri, au participat şi s-au constituit într-o formaţiune super-dominantă. Preşedintele ales în mai 1990, Ion Iliescu, a devenit pentru o lungă perioadă de timp promotorul tuturor schimbărilor posibile în societatea românească. Iar aceste schimbări s-au făcut extrem de lent şi de încurcat, cu perturbări grave ale vieţii politice şi sociale şi cu o scădere alarmantă a rolului alternativei politice a dreptei. În timpul guvernării FSN-FDSN-PDSR (1990-1996), din motive care ţin deopotrivă de o situaţie internaţională incertă şi de un background istoric încărcat, România a oscilat între Vest şi Est. Forţele reacţionare, cele care au dorit fie menţinerea status-quo-ului, fie orientarea ţării într-o direcţie care să le fie convenabilă lor, au fost extrem de puternice. A devenit necesară coagularea tuturor forţelor politice şi civice, în jurul partidelor istorice PNŢCD şi PNL, pentru a asigura în sfârşit succesul alternativei politice democratice. Schimbarea din 1996 a fost momentul unei adevărate renaşteri a societăţii româneşti, după şase ani de tranziţie extrem de tulbure şi de guvernare a unui PDSR depăşit de istorie.
Astăzi ar trebui să fim pregătiţi să recunoaştem meritele guvernării CDR din perioada 1997-2000. Mai ales din cauza măsurilor dureroase de reformare a economiei, nivelul de trai al cetăţenilor a scăzut, iar epoca aceea nu ne trezeşte amintiri prea plăcute. Dacă privim însă acum lucrurile la rece, ne dăm seama că acele sacrificii au fost necesare. Mulţumită reformelor întreprinse, sectoare întregi ale economiei, între care sistemul bancar, au fost treptat însănătoşite, iar în anul 2000 s-a înregistrat prima creştere economică sănătoasă din perioada postdecembristă. Aceasta însă nu a reprezentat nici pe departe singura realizare a tumultoasei guvernări a CDR (în cadrul căreia PNŢCD şi PNL erau forţele principale). Cel mai important eveniment, petrecut la sfârşitul anului 1999, a fost începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. O politică externă orientată ferm către Vest şi către valorile democraţiilor occidentale a făcut ca aderarea României la Uniunea Europeană să devină nu doar posibilă, ci şi realizabilă. Cel care a susţinut această direcţie cu maximă energie şi fermitate şi cu rezultate concrete, pe care astăzi avem prilejul să le vedem, cel care a rupt definitiv “firul roşu” cu Moscova a fost fără îndoială preşedintele de atunci al României, Emil Constantinescu.
Astăzi suntem capabili să înţelegem în mod corect ce a însemnat guvernarea CDR pentru evoluţia democratică a României. Este timpul să lăsăm la o parte resentimentele şi să ne revizuim percepţiile faţă de o perioadă de mari schimbări şi de mari reuşite din istoria noastră recentă. Totodată, trebuie să ne amintim că acele eforturi, unele măsuri radicale şi nepopulare, ca şi proasta comunicare în interiorul coaliţiei de guvernare au condus la eşecul electoral al dreptei în anul 2000. Acest eşec a fost atât de devastator, încât ameninţa din nou să risipească alternativa dreptei româneşti. Practic, în condiţiile electorale extrem de dificile de atunci, PNL a fost singurul partid de dreapta care a reuşit, cu un scor nu foarte mare, să acceadă în Parlament, devenind ulterior forţa de coagulare a dreptei româneşti.
Cel mai mare merit al guvernării CDR a fost, aşa cum am spus, determinarea unei direcţii clare de evoluţie pentru România. Schimbarea din 1996 a făcut ca întoarcerea către Vest şi integrarea în Europa să devină ireversibile. Astfel, guvernarea PSD din perioada 2001-2004 nu s-a putut întoarce cu totul la politicile pedeseriste de la începutul anilor 1990. În mare parte, PSD a mers în aceeaşi direcţie, a continuat reformele, luând adesea măsuri evidente de dreapta, a deschis capitolele de negociere cu Uniunea Europeană, finalizându-le până la sfârşitul anului 2004, şi a încheiat procesul de aderare a României la Alianţa Nord-Atlantică. Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă corupţia a crescut îngrijorător de mult, iar măsurile de intimidare a presei şi a opoziţiei politice, ca şi a societăţii civile au însemnat paşi înapoi pe drumul consolidării democraţiei. În locul deschiderii spre cetăţeni şi al încurajării participării acestora la viaţa politică şi socială, PSD a preferat o politică super-centralizată şi o continuare a aplicării principiilor statului asistenţial. Totodată, PSD a încercat să ocolească temele fundamentale ale tranziţiei, cum ar fi condamnarea comunismului şi reforma morală a societăţii. Guvernarea Iliescu-Năstase a blocat recursul la trecut şi, prin aceasta, a împiedicat până la urmă evoluţia spre normalitate a României. Din acest punct de vedere, începutul anilor 2000 a fost extrem de dificil pentru opoziţie şi mai ales pentru PNL, care avea responsabilitatea păstrării alternativei de dreapta în România. Liberalii au fost conştienţi că sunt singurii care pot să facă ceva pentru a redresa situaţia. Victoria Alianţei D.A. la alegerile din 2004 a fost un pas hotărâtor în această direcţie.
Dacă, la începutul anilor 1990, coagularea dreptei şi a forţelor democratice din România s-a făcut în principal în jurul PNŢCD, liberalii au fost răspunzători de evoluţia dreptei şi de continuarea proceselor democratice, cu deosebire în ultimii opt ani. Prin comparaţie, se poate spune că situaţia din timpul guvernării PSD a fost chiar mai dificilă decât cea în care s-a constituit Convenţia Democrată, la începutul anilor 1990. Cu o reprezentare slabă în Parlament, cu o societate civilă tot mai tăcută şi mai indiferentă la ceea ce se întâmpla în România, cu o populaţie tot mai atomizată, sensibilă la propaganda guvernamentală şi la măsurile pompoase de protecţie socială, PNL a reuşit să construiască într-un timp scurt o alternativă politică viabilă. Retrospectiv, formarea Alianţei D.A. şi victoria acesteia în alegeri au fost paşi deosebit de importanţi către victoria liberală.
Drumul către normalitate, în România, a reînceput după 1989, dar normalitatea ca atare şi certitudinea unei evoluţii către un stat cu democraţie consolidată vin abia o dată cu aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007. În preajma acestei date, România a făcut progrese deosebit de importante în combaterea corupţiei şi în asigurarea independenţei justiţiei. A oferit o deschidere totală către cunoaşterea trecutului şi reformarea morală a societăţii şi, în primul rând, a clasei politice. Pentru ca tot ceea ce se află „înainte” să nu mai influenţeze ceea ce vine „după”, România a decis să-şi cunoască trecutul şi să condamne actele criminale şi nedemne ale regimurilor nedemocratice din trecut. Ceea ce guvernarea CDR a început, din 1997, guvernarea liberală a dus la bun sfârşit, în ianuarie 2007. Aderarea României la Uniunea Europeană este, în final, o faptă liberală, iar întregul proiect este o realizare a partidelor istorice, PNL şi PNŢCD. Faţă de perioada guvernării CDR (1996-2000), când s-a înregistrat o scădere economică în primii trei ani, în timpul Guvernului Tăriceanu (2005-2008) România a înregistrat o creştere economică peste media europeană. Dreapta a dovedit că ştie să aducă bunăstarea, nu doar sacrificiile reformelor. Ar părea că epoca normalităţii este aproape, dacă nu ne-ar paşte, aşa cum stim deja, noi pericole.
