Administraţia Bush este interesată, la acest moment, de o shimbare a regimului politic de la Teheran. La fel ca în cazul Irakului, se va folosi o justificare care nu va include, în nici un caz, interesele energetice ale Statelor Unite în zonă. Cu toate acestea, eşecul în a demonstra prezenţa armelor de distrugere în masă în Irak face puţin credibil acest argument pentru Iran.
Este adevărat, petrolul nu este singurulmotiv pentru aparenta hotărâre a administraţiei Bush de a distruge capacităţile militare ale Iranului. Desigur, există la Washington o serie de specialişti în domeniul securităţii naţionale care sunt realmente îngrijoraţi de programul nuclear iranian, la fel cum au existat specialişti care s-au temut de capacităţile militare ale Irakului. Însă nu există războaie determinate de un motiv unic, iar în cazul conflictului din Irak a fost limpede că au existat mai multe cauze, inclusiv petrolul. La fel, într-o posibilă decizie de invadare a Iranului, vor fi luaţi în considerare mai mulţi factori printre care, din nou, şi petrolul.
Unul din considerentele suplimentare pentru a explica interesul american în Iran îl constituie poziţia strategică a acestuia. Iranul ocupă o poziţie strategică în nordul Golfului Persic, o poziţie de pe care poate ameninţa câmpurile petrolifere ale Arabiei Saudite, Kuveitului, Irakului şi Emiratelor Arabe Unite, care, la un loc, deţin mai mult de jumătate din rezervele mondiale de petrol.De asemenea, este aşezat de-a lungul strâmtorii Ormuz, cea mai apropiată cale de transport naval, prin care trece 40% din exportul mondial de petrol. În plus, Iranul devine principalul furnizor de petrol şi gaze naturale pentru China, India şi Japonia, ceea ce oferă Teheranului un atu suplimentar în politica internaţională. Desigur, în decizia de ataca Iranul, administraţia de la Washington va lua în calcul şi aceste argumente, pe lângă potenţialul de export al petrolului în Statele Unite.
Potenţialul energetic al Iranului
Acesta dispune de cel de-al doilea zăcământ de petrol neexploatat din lume, de aproximativ 125,8 miliarde barili, urmat de Irak, cu resurse estimate la 115 miliarde barili, depăşit doar de Arabia Saudită cu aproximativ 260 miliarde barili, fiind urmat de Irak cu zăcăminte estimate la 115 miliarde barili. Cu atât petrol, aproximativ o zecime din totalul estimat la nivel global – Iranul va juca în mod cert un rol-cheie în ecuaţia energetică la nivel global, indiferent ce se va întâmpla.
Oricum, în cazul Iranului, nu contează doar cantitatea, ci, în egală măsură viitoarele capacităţi de producţie. Deşi Arabia Saudită deţine cele mai mari rezerve, producţia acesteia este aproape de maximul ratei de sustenabilitate (aproximativ 10 milioane de barili pe zi), ceea ce înseamnă că, în următorii 20 de ani, pe măsură ce va creşte cererea giganţilor precum Statele Unite, China, India, nu va putea să crească semnificativ capacitatea de producţie.Pe de altă parte, Iranul are un potenţial de creştere semnificativ: dacă la acest moment produce 4 milioane de barili pe zi, poate să-şi crească producţia cu aproximativ 3 milioane de barili. Sunt foarte puţine state cu un asemenea potenţial, ceea ce face ca importanţa Iranului ca producător, deja mare, să crească şi mai mult în viitor.
Iar petrolul nu este singura resursă semnificativă. Deţine al doilea zăcământ de gaze naturale la nivel global, după Rusia, resursă exploatată în proporţie foarte mică. Iar acesta este cu atât mai important cu cât cererea pentru gaze naturale creşte mai repede decât pentru orice altă sursă de energie, inclusiv petrol.
În Iran, SUA pierd teren în faţa competitorilor de pe piaţa energiei
Desigur, firmele americane din domeniul energetic sunt foarte interesate de exploatarea acestor resurse, însă sunt împiedicate de Ordinul nr. 12959 semnat în 1995 de Bill Clinton şi reînnoit de preşedintele Bush în martie 2004. Prin Actul de Sancţiune Iran-Libia din 1996, Statele Unite au încercat, de asemenea, să limiteze accesul firmelor străine în Iran. Cu toate acestea, marile companii au forţat accesul la rezervele Iranului, China fiind unul dintre cei mai interesaţi viitori consumatori. În acest moment, conform Departamentului American al Energiei, Iranul furnizează 14% din importul de petrol al Chinei, procent aflat în creştere, iar în octombrie 2004 Iranul a semnat un contract pe 25 de ani, în valoare de 100 de miliarde USD cu firma Sinopee, una din cele mai mari firme chinezeşti din domeniul energetic, pentru exploatarea celui mai mare zăcământ de gaze naturale din Iran. Dacă înţelegerea va fi dusă la bun sfârşit, va reprezenta una dintre cele mai mari investiţii ale Chinei în străinătate şi va crea o puternică legătură între cele două ţări.
India este de asemenea interesată de petrolul şi gazul din Iran. În ianuarie 2005, India a semnat un contract de aproximativ 50 de miliarde USD pentru achiziţia de gaze naturale, contract care implică statul indian în dezvoltarea exploatărilor de gaz. Mai mult, oficiali indieni şi pakistanezi discută construcţia unei conducte de gaz din Iran în India, via Pakistan – un pas extraordinar pentru doi vechi inamici. Cu toate că acest proiect anunţă reconcilierea celor două puteri nucleare, secretarul de stat Condoleezza Rice şi-a exprimat dezacordul pentru acest proiect în cursul vizitei de la New Dehli – dovadă clară a faptului că administraţia americană nu este dispusă să accepte nici un proiect din care Iranul să aibă de câştigat.
Japonia a stabilit şi ea legături în domeniul energetic cu Teheranul, spre nemulţumirea evidentă a Washingtonului. La începutul anului 2003, un consorţiu de trei firme japoneze a achiziţionat 20% din proiectul de dezvoltare a câmpurilor petrolifere de la Soroush-Nowruz, iar un an mai târziu s-a încheiat un contract cu firma japoneză JGC în valoare de 1,29 miliarde dolari, pentru recuperarea gazelor naturale dinSoroush-Nowruz şi alte câpuri off-shore ale Iranului.
“Schimbarea de regim” ca unică soluţie
Aşadar, în analiza rolului Iranului pe piaţa mondială a energiei, administraţia Bush are două obiective strategice: dorinţa de a deschide câmpurile petrolifere şi rezervele de gaze naturale ale Iranului pentru firmele americane şi preocuparea de a limita legăturile competitorilor Statelor Unite pe piaţa energiei cu Iranul.
Primul obiectiv nu poate fi atins atâta vreme cât Iranul este controlat de mullahii antiamericani şi aceştia refuză să-şi abandoneze proiectele de îmbogăţire a uraniului în vederea creării armei nucleare. În acelaşi timp, interdicţia aplicată firmelor din Statele Unite de a colabora cu Iranul în domeniul energetic nu îi lasă acestuia altă alternativă decât colaborarea cu rivalii SUA în domeniul energetic. În aceste condiţii, din punctul de vedere al administraţiei Bush, singura posibilitate de a rezolva această dilemă este de a genera “schimbarea de regim” în Iran şi înlocuirea actualilor guvernanţi cu politicieni dispuşi să sprijine interesele strategice americane.
