“Rămân la părerea că PIB-ul reflectă în bună măsură gradul de educaţie al populaţiei şi că, dacă vrem o creştere a PIB-ului, trebuie să pregătim generaţia tânără la standarde internaţionale.”
Domnule profesor Irinel Popescu, sunteţi unul din cei mai mari specialişti ai medicinei româneşti, un nume recunoscut pe plan naţional şi mondial. În acelaşi timp, sunteţi senator de Dolj al Partidului Conservator. Ce v-a determinat să intraţi în politică?
După decembrie 1989 au fost multe voci care au cerut intelectualilor să se implice în politică. În acelaşi timp, am constatat, de-a lungul timpului, impactul major pe care-l au deciziile politice chiar şi asupra unor profesii cum este cea de medic sau de profesor. De aceea am considerat că, cel puţin deciziile care ne privesc, ar fi bine să le luăm noi, cei direct implicaţi.
În Senat, conduceţi Comisia pentru învăţământ, ştiinţă şi tineret. Care sunt principalele proiecte în calitate de senator, în general, şi în calitate de preşedinte al respectivei comisii în special?
Deocamdată principalele proiecte legislative la care lucrez sunt în cadrul Comisiei de sănătate, unde sunt de asemenea membru, şi se referă la modificarea Legii de înfiinţare a Agenţiei Naţionale de Transplant (proiect deja depus şi aprobat în comisie) şi la o nouă Lege a transplantului de ţesuturi şi organe (proiect care se dezbate în prezent în cadrul Agenţiei Naţionale de Transplant). Prin aceasta doresc să finalizez în plan legislativ o activitate de peste 10 ani în domeniul organizării transplantului în România.
În ceea ce priveşte învăţământul, aştept cu deosebit interes proiectul Legii calităţii în învăţământul superior. Consider că, vorbind de calitate, trebuie să începem în primul rând cu cadrele didactice şi că trebuie să aplicăm criterii mai riguroase. Ca să ajungem la standarde europene trebuie, desigur, şi o finanţare adecvată, dar trebuie, mai ales, o schimbare de mentalitate. În primul rând faţă de cercetarea ştiinţifică şi importanţa ei pentru promovare în ierarhia universitară. Sunt unul din partizanii promovării scientometriei în evaluarea cadrelor didactice şi cred că a trecut timpul când ne puteam fura singuri căciula alcătuind CV-uri pompoase bazate mai curând pe ficţiune decât pe realitate. În prezent un CV cu adevărat competitiv este cel care poate fi regăsit oricând în fluxul ştiinţific internaţional, care, la rândul lui, este foarte uşor de accesat pe Internet. Cunosc cazuri de cadre didactice care îşi atribuie fără să clipească cercetări sau realizări care nu există nicăieri şi care îşi închipuie că asemenea lucruri mai pot fi acceptate fără a fi verificate şi măsurate riguros.
În acest moment, acordarea unui procent de 6% din PIB pentru finanţarea învăţământului pentru anul 2005 pare puţin plauzibilă, o dată cu avizul negativ dat de Guvern şi Comisia pentru buget-finanţe din Senat. Veţi milita pentru un procent de 6-7% în anii următori?
Bineînţeles. Rămân la părerea că PIB-ul reflectă în bună măsură gradul de educaţie al populaţiei şi că, dacă vrem o creştere a PIB-ului, trebuie să pregătim generaţia tânără la standarde internaţionale. Nici eu personal şi nici Comisia pentru învăţământ, ştiinţă şi tineret nu am fost de acord cu avizul negativ la care vă referiţi şi nici nu vom fi niciodată de acord. Ştiu foarte bine că nu e uşor să alcătuieşti un buget echilibrat şi că există numeroase cereri de majorare a sumelor alocate în diverse sectoare, dar nu pot decât să repet că, în lipsa unei educaţii adecvate a cetăţenilor acestei ţări, restul eforturilor riscă să devină inutile. Consider că un procent normal ar fi de 6%.
Şi pentru că învăţământul, la fel ca sistemul sanitar, continuă să fie domenii insuficient finanţate în România, care credeţi că sunt, în acest moment, perspectivele sistemului sanitar românesc?
Nu sunt foarte optimist, în primul rând datorită subfinanţării cronice şi în al doilea rând datorită lipsei unor manageri cu o viziune adecvată.
Ca să vă dau un singur exemplu, ideea de a concesiona singurul spital cu adresabilitate naţională pentru cazuri dificile şi medicină terţiară (mă refer la Institutul Clinic Fundeni) fără a studia îndeajuns modul în care ar putea fi realizat acest lucru denotă amatorismul şi lipsa unei strategii adecvate la unii din actualii decidenţi în domeniul sanitar.
Cât despre finanţare, aş reaminti doar faptul, cunoscut de altfel, că nici măcar cei aproximativ 100 de dolari pe locuitor pe care-i cheltuieşte România pentru sănătate (faţă de peste 4000 în SUA şi peste 2000 în Europa) nu e sigur că ajung cu toţii în sănătate.
Vorbeaţi, nu de mult, despre o adevărată criză a donatorilor în România şi despre locul codaş pe care ţara noastră îl ocupă în Europa în ceea ce priveşte numărul de donatori la un milion de locuitori. Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, soluţiile pe termen mediu şi lung pentru această criză?
Soluţiile ţin de îmbunătăţirea condiţiilor de ansamblu ale sistemului sanitar. Avem nevoie, în primul rând, de servicii de terapie intensivă mai bine dotate şi mai bine finanţate. În acelaşi timp avem nevoie de un suport real al transplantului, în general, ceea ce înseamnă alcătuirea unor programe ale Ministerului Sănătăţii şi Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, după modelul programelor pentru tuberculoză, diabet, boli cardiovasculare etc. În tot acest context, aş dori să remarc poate singurul lucru cu adevărat pozitiv, şi anume atitudinea populaţiei faţă de donare, care este cel puţin la nivelul celei din Occident, dacă nu chiar mai bună.
În urmă cu câteva luni, presa românească acorda spaţii largi decesului unui tânăr român al cărui cadavru a fost trimis în ţară fără cea mai mare parte a organelor interne, demonstrând o anumită reticenţă a societăţii faţă de ideea transplantului. Credeţi că există o contradicţie între necesităţile medicinei moderne şi perspectiva tradiţionalist-religioasă asupra morţii?
Nu cred că în cazul respectiv a existat o reticenţă faţă de ideea transplantului, ci poate faţă de faptul că organele au fost prelevate fără acordul familiei. Totuşi, aceasta este legea în unele ţări ale Europei şi noi trebuie să o respectăm. În acelaşi timp, în România am păstrat condiţia obţinerii acordului familiei, tocmai pentru a nu avea astfel de situaţii. Şi, aşa cum am menţionat, de cele mai multe ori familiile sunt de acord cu donarea de ţesuturi şi organe.
Medicina este pentru dumneavoastră o vocaţie. Puteţi spune şi despre politică acelaşi lucru sau consideraţi activitatea politică o etapă trecătoare în cariera dumneavoastră?
Nu ştiu în ce măsură medicina este pentru mine o vocaţie, dar mi-ar plăcea să cred că este aşa. În aceste condiţii, sper că veţi fi de acord că o singură vocaţie, mai ales dacă se cheamă medicină, este de ajuns. Astfel încât, în cazul meu, nu aş compara politica nici măcar cu vioara lui Ingres.
Interviu realizat de Cezar DOBRE
Publicat în : Interviu de la numărul 27
