“Capătă tot mai multă pondere interesul personal, de grup, individualismul feroce. Eu fiind un om de stânga am anumite reticenţe, şi am văzut şi reacţii faţă de reticenţele mele, dar aceasta este realitatea obiectivă, pe care trebuie să o luăm ca atare.”
A. P.: Pe data de 2 aprilie 2004, România a devenit membru cu drepturi depline al NATO. Care sunt semnificaţiile acestui eveniment, pe termen lung, pentru ţara– noastră? Ar putea constitui integrarea în NATO atingerea unui moment de suficienţă în strădaniile administraţiei de la Bucureşti de a se impune pe scena internaţională?
Aşa cum s-a apreciat, pe bună dreptate, acesta este pentru noi un moment crucial, un moment istoric, care se încadrează într-un proces mai general, care a schimbat faţa lumii, elementele de fond ale relaţiilor internaţionale. Au dispărut cele două blocuri contrapuse, iar NATO a devenit o structură mult mai complexă, nu numai militară, ci şi politică. Pentru noi, un factor esenţial de securitate şi stabilitate în întreaga regiune. În plan naţional, încheierea procesului de aderare la NATO reprezintă finalizarea unuia dintre cele două obiective majore de politică externă, integrarea României în structurile Europene şi Euro-Atlantice. Sperăm că va urma, în curând, şi încheierea celui de al doilea deziderat.
A. P.: Consideraţi că România a avut de aşteptat mai mult decât ar fi meritat primirea în NATO, dat fiind faptul că a fost prima ţară care a semnat Parteneriatul pentru Pace, a fost alături de Alianţă în momente în care chiar unii membri au ezitat să-şi manifeste susţinerea (cazul Ungariei în războiul din Kosovo), dar a trebuit să aştepte al doilea val de extindere pentru a primi şi drepturile, în timp ce obligaţiile şi le asumase de mult?
Din păcate, una este dorinţa şi alta este putinţa. Trebuie să ţinem seama de condiţiile concrete, de îndeplinirea exigenţelor şi criteriilor pe care le presupune fiecare din structurile în care dorim să ne integrăm. În ciuda faptului că am fost primii care am semnat Parteneriatul pentru Pace, noi am avut un segment de timp care a însemnat pierderea contactului cu alianţa în care doream să ne integrăm. Dincolo de conotaţiile de ordin subiectiv sau de ordin politic, trebuie spus că, dacă alternanţa la guvernare a fost un lucru pozitiv pentru societatea românească, pentru normalizarea climatului politic, în acelaşi timp a însemnat şi o discontinuitate. Întâmplarea a făcut ca alternanţa, realizată de o coaliţie de cinci partide, să marcheze multe deficienţe, în primul rând în planul vieţii economice şi implicit sociale, dar şi în plan internaţional a însemnat o discontinuitate, atât în ceea ce priveşte discuţiile cu NATO, cât şi cu Uniunea Europeană. Pentru NATO a fost poate mai puţin grav procesul, însă pentru Uniunea Europeană a fost o stagnare marcantă, care s-a resimţit puternic. Oricum, pentru NATO nu aveam şanse la momentul respectiv, indiferent ce s-ar fi întâmplat. În 1995 am întreprins o vizită la Rand Corrporation, o structură de studii strategice din Statele Unite, unde am înţeles că lucrurile erau deja decise: lărgirea cu primii trei. Ştiam aşadar de atunci că nu puteam intra, în 1997, în primul val al lărgirii NATO. De altfel am şi spus acest lucru, inclusiv domnului Emil Constantinescu… A fost, în acest sens, o campanie deranjantă şi nefondată, care a şi alimentat o stare de nemulţumire. Nu trebuia să ne propunem mai mult decât era posibil în momentul acela. În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, problema a fost însă şi mai acută, pentru că noi eram între primii 6 în 1994, când am fost invitaţi la un summit al UE, în 1995 am fost singurii şi primii care am prezentat o strategie pentru integrare, o platformă comună a tuturor forţelor politice şi a societăţii civile. Aveam, din acest punct de vedere, un anumit avans şi condiţii pentru a putea merge mult mai rapid în acest proces. Însă, pe plan intern, indicatori de bază care se judecă la integrarea într-o structură de acest gen, căderea economiei în cei patru ani de zile, care şi aşa se afla şi se află într-un mare decalaj faţă de economiile europene, apoi discontinuitatea în contactele cu UE au fost factori de întârziere. Mecanismul nostru intern de pregătire pentru negocieri a avut enorm de suferit. Şi cel mai bine s-a văzut acest lucru în 2000. În 1999 s-a decis începerea negocierilor concrete cu cele 12 ţări (deşi noi am fost în cele şase iniţial, au mai apărut alte şase). Ei bine, în anul 2000, când s-a pus problema deschiderii negocierilor,noi nu eram pregătiţi. Toţi ceilalţi care au fost în urma noastră, cu excepţia bulgarilor, aveau toate dosarele pregătite şi le-au deschis în 2000, în vreme ce România a avut doar unul. Noi a trebuit să intrăm apoi într-o cursă contra cronometru, să deschidem dosarele, în vreme ce restul candidaţilor le închideau deja. A fost aşadar accidentul de parcurs care a marcat, în plan extern, aceşti paisprezece ani de zile, independent de conotaţia politică a acestor chestiuni. Altminteri, avem de a face cu o ştachetă a tuturor guvernărilor, toate au şi merite şi slăbiciuni, pentru că este vorba de o chestiune de responsabilitate naţională. Acum s-a reuşit o anumită recuperare şi, după primul pas, marcat de intrarea noastră în NATO, sperăm ca şi al doilea obiectiv să fie realizat în 2007. Pentru că este vorba de o formulare în avantajul nostru, cea adoptată de Consiliul Uniunii, conform căreia grupul celor 12 state candidate s-a transformat în 10+2. Cele 10 state care vor intra la 1 mai, plus Bulgaria şi România. Suntem, aşadar, incluşi în acelaşi val, cu două componente. Măcar această componentă să reuşim să o susţinem, cu toţii, independent de disputele care vor apărea în acest an electoral.
C. D.: Succesele obţinute în plan internaţional, în perioada în care v-aţi aflat la putere, atât în timpul primului mandat cât şi în cel de al doilea, au fost fie nerecunoscute, fie aspru criticate. Cărui fapt se datorează acest lucru?
Sunt două exemple ale întrebării dumneavoastră. Pe de o parte, disputa politică naşte asemenea comportamente, şi opoziţia, în orice democraţie, este critică la adresa puterii. Critica exprimă şi ea, la rândul său, anumite interese din cadrul societăţii. Şi de aceea, este un lucru benefic, pentru că este bine ca guvernarea să fie permanent sub focul observaţiilor şi remarcilor critice, exprimate de opoziţie sau de societatea civilă. Şi acest lucru îl puteţi vedea în toate ţările civilizate. Aşadar este un lucru firesc, normal, cu care trebuie să ne obişnuim.
Pe de altă parte, există o serie de slăbiciuni proprii nouă, românilor, care au probabil şi rădăcini istorice, dar şi actuale. Pentru că recentele transformări au adus în prim plan interesul pentru avere, pentru bani, pentru acumulare, ceea ce a deformat, într-o oarecare măsură gândirea oamenilor şi relaţiile sociale. Capătă tot mai multă pondere interesul personal, de grup, individualismul feroce. Eu fiind un om de stânga am anumite reticenţe, şi am văzut şi reacţii faţă de reticenţele mele, dar aceasta este realitatea obiectivă, pe care trebuie să o luăm ca atare. Din păcate, ea se reflectă negativ în planul apărării interesului naţional. Pentru că procesele acestea se desfăşoară şi la alţii. Bulgaria nu stă mai bine decât noi, nici ca nivel economic, nici ca nivel de trai, şi ei au aceleaşi bătălii putere – opoziţie, însă în planul relaţiilor cu UE a existat o susţinere reciprocă mult mai coerentă. Cei din opoziţie nu se duc cu jalba în proţap la Poartă, cum o fac unii faliţi de-ai noştri, indiferent că sunt sau nu din opoziţie, care nu fac altceva decât să meargă cu reclamaţii. Acestea se transformă însă acolo în aprecieri care nu reflectă întotdeauna realitatea obiectivă şi ne costă foarte mult.
În fapt, nu se discerne între interesul particular, de grup sau local şi interesul naţional. Atunci când fac apel la coeziune, la consens, de fapt la aceasta mă refer. Nu încerc să poleiesc nimic, nu încerc să induc în eroare partenerii europeni, ci la realizarea unui climat care să permită atingerea obiectivelor comune.
De fapt, această dezbinare se reflectă şi în diaspora. Acum poate mai puţin, însă înainte vreme, în toate eforturile noastre pentru obţinerea sprijinului necesar pentru integrare, am întâlnit bătălii interne între comunităţile de români din afară, care reflectau convulsiile din plan intern. Nu seamănă deloc diaspora românească cu cea maghiară de pildă, care a fost foarte unită în jurul obiectivelor strategice ale statului, indiferent cine se afla la guvernare. Până şi Armenia, o ţară- micuţă, dar cu o diasporă mare, a beneficiat de solidaritatea lor. Au cumpărat, de pildă, o clădire pe care au donat-o statului pentru a deveni ambasada Armeniei în Statele Unite.
C. D.: De cât credeţi că mai este nevoie pentru a putea vorbi de o clasă politică românească cu o reală cultură politică de tip democratic?
Acesta este foarte greu de prognozat. Important este procesul în sine, iar acesta este foarte îndelungat. Pentru că avem de restructurat o societate, cu raporturi sociale, legislaţie, mecanisme, etc. Însă factorul cel mai inerţial în tot acest proces este mentalitatea oamenilor. Iar aceasta se poate schimba în bine sau în rău. Pentru că noi intrăm într-o lume care are deja regulile ei. Iar cei care vin de la periferie aduc multe tare şi asimilează uneori şi deformat, elemente noi.
A. P.: Din punctul dumneavoastră de vedere, acceptarea în NATO ca membru cu drepturi depline, va ajuta integrarea în UE? – acestea fiind cele două obiective majore de politică externă a României…
Da, în primul rând este o încurajare, un semn că se poate, în ciuda decalajelor de la care am plecat. Pe de altă parte, între procesele de integrare în cele două structuri există şi unele elemente comune. Şi multe criterii, de natură politică şi nu numai, sunt similare. Deci, într-un fel, îndeplinind criteriile de integrare în NATO, am făcut paşi importanţi în ceea ce priveşte realizarea obiectivelor pentru Uniunea Europeană.
A. P.: Cum apreciaţi planul anunţat de către Ministrul Apărării, Ioan Mircea Paşcu, privind contribuţia României la PESC prin alocarea alternativă, în cadrul “Berlin plus”, a trupelor române pentru viitoarea armată comună a Uniunii?
Este o temă în discuţie, chiar pentru Uniunea Europeană. Iar planul anunţat este o expresie a disponibilităţii noastre. Am intrat în NATO şi ne vom alinia tuturor criteriilor din acest punct de vedere. Uniunea Europeană vizează, la rândul său, şi ea, criteriile de securitate şi implicarea în organizarea apărării comune. Şi într-o situaţie şi în alta suntem parteneri.
A. P.: Cum apreciaţi momentul intrării României în NATO, dată fiind noua reorganizare din sânul Alianţei, necesitatea de a se adapta atât la noii membri, cât şi la noile provocări ale mediului internaţional de după 89, dar mai ales de după 11 septembrie?
Contextul este mai complex din acest punct de vedere, se vorbeşte din ce în ce mai mult de Orientul Mijlociu, un spaţiu care nu este foarte depărtat de noi, la fel cum probleme sunt şi în Balcani, Transnistria, Caucazul de Sud, zone aflate şi ele în apropierea noastră. La fel ca şi până acum, vom rămâne implicaţi ca un factor de stabilitate în toate aceste zone. În contextul integrării, acest fapt capătă noi conotaţii şi presupune noi responsabilităţi pe care vrem să ni le asumăm.
A. P.: Credeţi că va afecta noul statut al României relaţiile sale cu Rusia?
Sper să o facă, în bine, pentru că despre acest lucru vorbim de foarte multă vreme, de când am devenit membri ai Parteneriatului pentru Pace. Pe de altă parte, Rusia însăşi nu mai este URSS, lucru exprimat şi de NATO, care nu mai priveşte Rusia ca pe un adversar, ci ca pe un partener. Rusia a avut şi are aranjamente speciale cu NATO, iar după 11 septembrie, pericolul comun al terorismului internaţional a fost un prilej pentru a afirma interesul comun şi lărgirea parteneriatului SUA, NATO, UE, cu Rusia. Din acest punct de vedere, noul statut al României nu face să aducă decât un alt cadru de cooperare în plan internaţional.
A. P.: Credeţi că România a depăşit un prag din punct de vedere al statutului său regional?
Noi am avut, şi până acum, o conlucrare foarte activă cu NATO în plan regional. Inclusiv participarea cu unităţi militare în spaţii în care NATO s-a implicat, în fosta Yugoslavie (Bosnia, Kosovo). Ceea ce s-a săvârşit acum a fost exprimarea din punct de vedere juridic a unui statut ale cărui responsabilităţi le asumasem deja.
Acum, cu admiterea României şi a Bulgariei s-a închis practic o discontinuitate, cea existentă între Ungaria şi Grecia, din punctul de vedere al graniţelor Alianţei, ceea ce înseamnă, desigur, o creştere a stabilităţii şi securităţii în zonă.
