Irakul se află la jumătatea distanţei dintre democraţia promisă de preşedintele Bush şi haos. Ultimele evenimente demonstrează că liniile de falie din societatea irakiană s-au accentuat şi s-au multiplicat.
Naşterea dificilă a Constituţiei
Aliniaţi efortului de reconstrucţie politică dirijat de Statele Unite, şiiţii au început să se lupte între ei. Prea puţini sunniţi acceptă să participe la construirea noului sistem politic, cei mai mulţi preferând să stea de-o parte atunci când nu se opun prin forţa armelor. Kurzii nu uită proiectul înfiinţării unui stat propriu pe ruinele Irakului. Nici vecinii Irakului nu sunt toţi interesaţi de stabilitatea ţării.
La ora închiderii ediţiei, parlamentul irakian nu reuşise să adopte noua Constituţie, toate termenele finale fiind depăşite. Guvernul şi-a exprimat chiar intenţia de a anunţa intrarea în vigoare a legii fundamentale fără a mai ţine seama de legislativ. Trei sunt problemele care ţin în loc, la această oră, adoptarea proiectului Constituţiei. Prima este problema federalizării. Sunniţii se opun ferm federalizării Irakului şi au şi motive: stăpâni pe situaţie pe vremea regimului Baas, azi nu mai reprezintă decât o minoritate şi sunt concentraţi în regiunile aride ale Irakului, lipsite de petrol. Pentru sunniţi, federalizarea nu este altceva decât primul pas spre fragmentarea Irakului. Şiiţii, în schimb, dominaţi şi de multe ori masacraţi de sunniţi înainte de căderea regimului condus de Saddam Hussein, insistă pentru includerea statului federal în Constituţie. Nici şiiţii nu sunt însă un bloc unitar: în ultimele zile au avut loc confruntări violente la Najaf şi în cartierul şiit din Bagdad – Sadr City – între diferite facţiuni. Criza a fost atât de mare încât primul ministru, Ibrahim al-Jaafari, a fost silit să apară la televiziune pentru a lansa un apel disperat la calm.
Sunniţii insistă că problema federalizării trebuie amânată şi “pasată” viitoarei Adunări Naţionale, cu atât mai mult cu cât kurzii beneficiază deja de un statut de autonomie. Sunniţii insistă şi pentru menţionarea apartenenţei Irakului la “naţiunea arabă şi islamică”, ceea ce nu este valabil pentru kurzi sau alte etnii din Irak.
Al doilea obstacol în calea Constituţiei este divergenţa privind partidul Baas. Unii cer interzicerea prin Constituţie a fostului partid de guvernământ. Sunniţii, care au fost cei mai numeroşi membri ai partidului Baas, susţin că nu este necesară o prevedere explicită în Constituţie deoarece partidul a fost interzis deja printr-o lege specială.
În fine, a treia problemă este legată de delimitarea prerogativelor între preşedinte şi primul ministru.
Trecutul nu iartă
Problemele actuale ale Irakului îşi au originea, ca în cazul tuturor statelor care trec forţat de la un regim la altul, în trecut. Fie el mai îndepărtat sau mai apropiat. Potrivit unui grup de experţi, care au redactat recent “Cartea Neagră a regimului Saddam Hussein”, de la preluarea puterii de către partidul Baas, şi-au pierdut viaţa două milioane de oameni. Patrick Baudouin, preşedintele de onoare al Federaţiei Internaţionale a Drepturilor Omului, afirmă că politica lui Saddam Hussein poate fi condamnată din perspectiva crimelor de război, a crimelor împotriva umanităţii şi a genocidului. Baudouin vorbeşte şi despre deplasările forţate de populaţie, despre torturarea şi asasinarea adversarilor politici.
Şi, într-adevăr, trecutul Irakului este cutremurător: campania împotriva kurzilor s-a soldat cu 100.000-180.000 de morţi. În bombardamentul cu arme chimice de la Halabja au murit 5000 de kurzi. 8000 de membri ai tribului condus de figura legendară a kurzilor, Mustafa Barzani, au dispărut fără urmă.
Nu sunt uitate crimele împotriva şiiţilor din sud, a cetăţenilor irakieni de origine iraniană, utilizarea armelor chimice – gaze neurotoxice şi sarin – asupra iranienilor, crimele din timpul invadării Kuweitului.
Sunt tot atâtea motive pentru care procesul reconcilierii şi renaşterii irakiene este dificil şi pare fără sfârşit.
Armata americană rămâne în Irak
Numărul tot mai mare de soldaţi americani morţi în Irak a declanşat o amplă discuţie în Statele Unite. În ciuda pierderii de popularitate în sondajele de opinie şi a protestelor tot mai dese, preşedintele Bush a reafirmat că armata americană va rămâne în Irak şi va câştiga războiul împotriva terorii. Pentagonul a anunţat chiar că noi unităţi vor fi trimise în Irak pentru a asigura securitatea şi stabilitatea în preajma referendumului din octombrie.
Nici nu se poate altfel. Singurul lucru care împiedică în acest moment colapsul Irakului este prezenţa trupelor americane şi ale ţărilor coaliţiei. Plecarea militarilor străini ar declanşa războiul civil. Dar pentru a rămâne şi pentru a reuşi în tentativa de a construi un nou Irak, coaliţia trebuie să învingă rebeliunea insurgenţilor, să asigure necesarul de trai al populaţiei şi să construiască instituţiile şi mecanismele democratice. Unul dintre aceste noi instrumente este armata irakiană, în plin proces de reconstrucţie.
Armata irakiană numără circa 82.000 de soldaţi, distribuiţi în peste 100 de batalioane de poliţie şi infanterie. Cei mai mulţi recruţi au făcut parte din armata al cărei comandant suprem a fost Saddam Hussein. Principala problemă o reprezintă pregătirea slabă a ofiţerilor. În schimb, soldele sunt atractive: între 300 de dolari pentru un soldat şi 800 pentru un ofiţer. Argumentul financiar, dar şi influenţa imamilor au dus la înrolarea a 3000 de sunniţi în ultimele luni. Viaţa noilor militari nu este deloc uşoară: sute dintre ei mor în atentate sau în operaţiunile împotriva rebelilor.
Reconstrucţia Irakului este poate mai dificilă decât se aşteptau politicienii americani, cu atât mai mult cu cât apare tot mai evident că în momentul lansării războiului nu existau planurile pentru Irakul post-Saddam. Situaţia este acum la limită, în ciuda optimismului preşedintelui Bush. Presiunile interne la adresa Casei Albe sunt tot mai puternice şi creşterea numărului victimelor în rândul militarilor americani le va spori. Washingtonul nu-şi poate permite însă un al doilea Vietnam.
În plus, Irakul nu este decât o piesă dintr-un puzzle, iar prăbuşirea sa poate antrena căderea altor piese. Destrămarea Irakului ar fi urmată de apariţia unei entităţi statele kurde şi implicit crearea condiţiilor pentru destabilizarea Turciei, una dintre piesele cele mai importante ale NATO. Alipirea şiiţilor la Iran sau apariţia unei entităţi şiite dominate din umbră de Teheran ar destabiliza întregul Orient Mijlociu. Mai mult, eşecul tentativei de construire a unui Irak democratic ar spulbera şansele democratizării întregii lumi islamice. Pe de altă parte, este de aşteptat ca instabilitatea din Irak să continue atâta timp cât Iranul se va simţi ameninţat de Statele Unite. Sunt tot atâtea motive pentru care democratizarea Irakului rămâne sub semnul întrebării.
Publicat în : Politica externa de la numărul 29
