Judecătorul de instrucţie: motorul antiterorismului în Franţa

Antiterorismul, ca şi spionajul şi operaţiunile secrete, nu e un sport pentru public. Cu cât exersează mai mult, cu atât fiecare ţară devine mai bună în domeniu. Iar Franţa a devenit cel mai performant practicant al antiterorismului din Europa. Nici unul dintre oficialii europeni în domeniul luptei împotriva terorismului nu contrazice acest lucru.

Şi dacă în ce priveşte statul european cu cea mai mare experienţă în lupta împotriva terorismului părerile sunt împărţite – Germania cu Grupul Baader-Meinhof, Italia cu Brigăzile Roşii, Spania cu gruparea separatistă bască Euskadi Ta Askatasuna, sau chiar Marea Britanie cu Armata Republicană Irlandeză –, nu există nici un dubiu că Franţa are cel puţin la fel de multă experienţă în lupta cu cele mai virulente şi complexe for­me de terorism modern.
Două valuri de atentate teroriste, primul la jumătatea anilor 1980 iar al doilea la mijlocul anilor 1990, au făcut ca Franţa să conştientizeze acut atât problema terorismului susţinut de state din Orientul Mijlociu, cât şi pe cea a extremiştilor islamici, independenţi, dar bine organizaţi. Atentatele din 1985 şi 1986 au fost probabil de inspi­raţie iraniană, realizate ca răzbunare pen­tru sprijinul militar şi financiar acordat de Franţa lui Saddam Hussein. Atentatele din anii 1990 însă, conse­cin­ţe ale războiului civil algerian, au de­mons­trat clar autorităţilor franceze că francezii “cumsecade”, les français de souche, se pot converti la islam, iar musul­manii crescuţi în Franţa pot deveni vârful de lance al terorismului pe scară largă.
Prin contrast, serviciile de secu­ri­ta­te britanice şi germane au conştien­ti­zat lent ameninţarea reprezentată de musulmanii radicali educaţi în propriile ţări. Marea Britanie a mizat pe abor­da­rea multiculturală a problemei imi­gran­ţilor, considerată superioară modelului asimilării forţate folosit în Franţa. Dar, după descoperirea a nenumărate pla­nuri de atentate teroriste ale musul­manilor britanici şi după atentatele din sistemul public de transport din 7 iulie 2005 din Londra, autorităţile publice şi de securitate britanice au început să pună sub semnul întrebării abordarea de tip „londonist“ a problemei integrării musulmanilor. La fel, până nu demult autorităţile de la Berlin au considerat că Germania nu se confruntă cu pro­blema terorismului în rândul musul­manilor de pe teritoriul său, dar două tentative de atentate în ultimii doi ani – unul având ca ţintă sistemul feroviar german, iar celălalt bazele militare şi obiectivele americane din Germania – au dat naştere la îndoieli serioase şi în rândul oficialilor germani.
Pe de altă parte, analiştii şi jur­na­liş­tii francezi sunt cu mult înaintea cole­gilor lor europeni şi americani şi în ce priveşte disecarea jihadismului şi a extre­mismului islamic, şi în analizarea fenomenului „Zacarias Moussaoui“ – militanţii şi teroriştii musulmani cres­cu­ţi şi educaţi în Europa. Iar oficialii francezi care activează în domeniul antiterorismului în ţară şi în afara ei par a fi la curent cu cercetările teo­re­tice, având adesea relaţii de cola­bo­rare cu analiştii şi jurnaliştii specializaţi în domeniu. Oficialii din Ministerul de Interne şi penitenciarele franceze, de pildă, au fost remarcabil de deschişi şi coo­peranţi în privinţa interviurilor realizate de renumitul sociolog franco-iranian Farhad Khosrokhavar cu membrii al-Qaeda arestaţi. Cercetările lui Khosrokhavar, concretizate în lu­cra­rea Quand Al-Qaida parle: Témoig­na­ges derrière les barreaux (Când al-Qaeda vorbeşte: mărturii de după gratii), reprezintă cea mai profundă analiză a modului de gândire şi de acţiune a membrilor europenizaţi, pu­ternic occidentalizaţi ai al-Qaeda. Nimic din literatura americană nu se com­pară cu această analiză pătrun­ză­toare a elitei occidentalizate a al-Qaeda.
Ceea de distinge Franţa de cele­lalte ţări este sistemul judecătorilor de instrucţie (juges d’instruction) şi capa­citatea lor de a pune în mişcare resursele politice uriaşe ale ţării.
Raportul Marsaud, publicat pe 22 noiembrie 2005 de o comisie parla­men­tară specială însărcinată cu ana­li­za capacităţilor antiterorism ale Fran­ţei, articulează opinia generală în Fran­ţa privind ameninţarea reprezentată de terorismul islamic radical. Este poate cea mai convingătoare prezen­ta­re făcută până acum de o organizaţie publică europeană a motivelor pentru ca­re cetăţenii săi sunt profund impli­caţi în lupta împotriva terorismului.
Absenţa atentatelor islamiste pe teri­toriul francez din 9/11 până acum nu trebuie interpretată greşit: nu înseam­nă că Franţa a fost scutită de asemenea acţiuni datorită poziţiei sale privind conflictul din Irak. De la aten­ta­tele de la WTC din 9/11, au fost capturate celule teroriste care plani­ficau atentate în Franţa. Mai mult, în afara graniţelor Franţei au fost atacate ţinte franceze, în atentatul din 8 mai 2002 de la Karachi, în care au murit 14 persoane, 11 din ele angajaţi ai DCN (Direction des Constructions Na­vales, cel mai mare constructor fran­cez de nave), sau atentatul împotriva petro­lierului Limburg, lângă coasta Yeme­nului, pe 6 octombrie 2002. Fran­ţa este parte integrantă a civilizaţiei occidentale,  ţinta teroriştilor islamici radi­cali. Ca atare, face parte din ţintele potenţiale ale acestor terorişti, exact ca orice alt stat occidental. Membră a coaliţiei internaţionale din Afganistan, unde forţele speciale participă la urmărirea liderilor al-Qaeda, Franţa este astfel considerată un duşman, indi­­ferent de poziţia ei în problema Irakului. Mai mult, încă din 1986, Fran­ţa s-a aflat în primele rânduri ale luptei împotriva terorismului (inclusiv cel din Orientul Mijlociu): contribuţia sa în distrugerea reţelelor şi rolul principal în eforturile internaţionale de anihilare a terorismului au transformat-o fără îndoială într-un inamic al grupurilor tero­riste internaţionale. În plus, Franţa tre­buie să ia în considerare şi poziţia geografică şi istoria sa. S-a demonstrat clar că Franţa este ţinta preferată a grupării algeriene GSPC (Grupul Sa­la­fist de Predică şi Luptă).

Activitatea antiteroristă

Unul dintre lucrurile pe care fran­ce­zii le fac bine şi care îi ajută în acti­vi­tatea antiteroristă este acordarea de atribuţii extraordinare serviciului lor de securitate internă, Direction de la Surveil­lance du Territoire (DST) şi ma­gis­traţilor însărcinaţi cu investigaţiile anti­terorism (juges d’instruction). Aceas­tă ultimă instituţie este ele­men­tul-cheie în performanţele antiterorism ale Franţei, permiţând îmbinarea atri­bu­ţiilor de prevenire, combatere şi sanc­ţio­nare într-un singur individ. A­ceas­tă funcţie, creată după 1986, nu are corespondent în nici un alt stat occidental, iar atribuţiile sale par a fi unice în Europa. Aceşti judecători supraveghează şi adesea conduc investigaţiile multitudinii de servicii de poliţie franceze, şi mai ales pe cele ale diviziei de informaţii din poliţia fran­ce­ză, Renseignements Généraux şi DST.
Conducerea investigaţiilor se reali­zea­ză prin îmbinarea tipic franceză a statutului administrativ cu relaţiile – la fel de importante – personale şi insti­tu­ţionale informale. Aceşti juges d’instru­c­tion nu au autoritatea de a comanda DST, care oficial este subordonată mi­nis­trului de interne. Dar, datorită suc­cesului unor magistraţi care au demonstrat că pot gestiona informaţii sensibile obţinute de o agenţie naţio­na­lă de informaţii, DST şi-a oficializat relaţiile cu aceşti magistraţi. În pre­zent, judecătorii de instrucţie pot con­duce operaţiuni DST, inclusiv obţinerea de informaţii. Clasa politică de la Paris, adesea în conflict cu corpul magis­tra­ţi­lor, s-a obişnuit cu independenţa aces­tor magistraţi de investigaţie. Cinicii ar pu­tea spune că acest fapt demons­trea­ză cât de delicată este problema tero­rismului din punct de vedere politic – e mai bine că potenţialele efecte nega­ti­ve ale unor astfel de cazuri sunt sufe­rite de magistraţi, şi nu de aleşi. Dar în ace­laşi timp este o recunoaştere a efi­cacităţii şi a profesionalismului do­vedite de juges d’instruction din 1986 încoace.
Analiştii şi jurnaliştii francezi sunt cu mult înaintea colegilor lor europeni şi americani şi în ce priveşte disecarea jihadismului şi a extremismului islamic.
Aceşti magistraţi şi birourile lor au devenit depozitarii informaţiilor anti­te­rorism ai guvernului francez. Avantajul faţă de sistemul american este sem­nifi­cativ: personalul antiterorism din FBI, Departamentul de Justiţie şi Con­siliul de Securitate Naţională sunt însăr­cinate cu cazuri de terorism prin rotaţie, pe perioade de câţiva ani. Puţi­ni dintre ei se pot lăuda cu moni­tori­za­rea anumitor cazuri sau a anumitor orga­nizaţii islamiste timp de mai mulţi ani. Bruguière, cel mai cunoscut juge d’instruction al Franţei, s-a ocupat de cazuri de terorism peste 25 de ani, şi îşi copleşea interlocutorul cu detalii şi analize care nu puteau fi obţinute decât prin experienţă directă înde­lun­gată. Aceşti magistraţi au devenit servicii de informaţii antiterorism.
Observatorii sunt uimiţi de capa­cita­tea francezilor de a concentra rapid resurse diferite ale statului. De la folosirea cu prisosinţă a microfoanelor şi a altor forme de interceptare elec­tronică la urmărirea fizică, zi şi noapte şi la „arestarea preventivă“ a unor ţinte împotriva cărora autorităţile nu au suficiente dovezi pentru începerea urmăririi penale, magistraţii şi servi­ci­ile aliate de poliţie şi informaţii îi pot monitoriza, hărţui şi paraliza pe cei sus­pectaţi de activităţi teroriste. Juges d’instruction sunt cei care au eliminat aproape în întregime aceaste barieră.

Alte agenţii

Franţa are şi alte agenţii impor­tan­te de combatere a terorismului. Cea mai importantă este Conseil de Sécu­rité Intérieure (Consiliul de Securitate Inter­nă), condus de preşedintele Fran­ţei sau un reprezentant al acestuia, care „defineşte orientarea politicii de secu­ritate internă şi stabileşte priori­tă­ţile.“ Primul ministru conduce Comité Interministériel du Renseignement (Comitetul Interministerial de Infor­ma­ţii), care reuneşte toate ministerele impli­cate în combaterea terorismului. Minis­terul de Interne conduce Comité Interministériel de Lutte Antiterroriste (Comitetul Interministerial de Luptă Antiteroristă), care coordonează acţiu­nile la nivel ministerial. Foarte impor­tantă este şi Unité de Coordination de la Lutte Antiterroriste (Unitatea de Co­ordo­nare a Luptei Antiteroriste), înfiinţată în 1984 în cadrul Ministerului de Interne. Această unitate centra­li­zează informaţiile furnizate de toate cele­lalte agenţii, inclusiv Ministerul de Inter­ne, Ministerul Apărării şi Minis­terul Economiei, Finanţelor şi Indus­triei.
Desigur, nici una dintre aceste organizaţii şi birouri nu este specific franceză. Ceea de distinge Franţa sunt judecătorii ei de instrucţie şi capa­cita­tea lor de a pune în mişcare resursele po­litice uriaşe ale ţării. Datorită statutului lor special, aceşti magistraţi pot menţine atenţia şi viteza de reacţie a aparatului francez de combatere a terorismului la nivele greu de egalat în alte ţări, mai ales pe măsură ce ne înde­părtăm de momentul 9/11 când ameninţarea se dezvoltă aproape invizibil şi este mult mai greu de identificat de către agenţiile de securitate şi informaţii

Paralele transatlantice

În Statele Unite dezbaterile post-Patriot Act sugerează că sporirea puterii poliţiei – care permite detenţia suspecţilor de terorism fără acces ime­diat la asistenţă juridică sau folosirea microfoanelor şi a urmăririi fizice în ca­zuri care nu îndeplinesc condiţiile ce­rute de Foreign Intelligence Surveil­lance Act (FISA) – este contrapro­duc­tivă în eforturile de combatere a tero­rismului, întrucât subminează încre­de­rea cetăţenilor în justiţie şi oricum nu dă rezultatele aşteptate.
Există voci în Franţa care afirmă că puterea poliţienească, atunci când se concentrează asupra comunităţii mu­sul­mane, poate deveni excesivă şi contraproductivă. Poliţia naţională fran­ceză şi DST sunt conştiente de aceste preocupări. Prezenţa francezilor musulmani în poliţie şi serviciile de informaţii naţionale – mai numeroasă, se pare, decât în orice altă ţară euro­peană – permite autorităţilor franceze să monitorizeze aceste preocupări şi să pună în mişcare o forţă de com­batere a terorismului mai eficace, mai capa­bilă să penetreze cercurile mu­sul­mane radicale extrem de greu de stră­puns de către poliţie. În orice caz, îngrijorarea în legătură cu atribuţiile spo­rite ale poliţiei pare o opinie minoritară în Franţa, atât în rândul autorităţilor, cât şi al publicului larg.
Sistemul juridic francez puternic codificat, în care statul se bucură de puteri considerabile investigative şi coercitive, nu seamănă cu sistemul a­me­rican cumva mai haotic al separării pu­terilor în stat, independenţă a jus­tiţiei şi ipotetice drepturi ale individului în raport cu autorităţile. Diferenţele sunt mai mult de natură procedurală decât morală. Sistemul juridic şi politic american, cel puţin sub George W. Bush, nu a reuşit să gestioneze provo­cări „extralegale“ de tipul Guan­ta­na­mo, cazuri speciale de predare sau urmă­rire fără mandat. SUA şi-au pus singure piedici transformând lupta împotriva extremismului islamic radical într-un “război împotriva terorismului” puternic politizat şi militarizat, pe care sistemul lor juridic şi etic nu l-a putut gestiona.
Administraţia Bush nu a gândit adecvat provocările de natură juridică şi legală cu care avea să se confrunte în interogarea şi detenţia membrilor al-Qaeda, talibanilor şi altor extremişti islamici. Dar geniul stabilizator al guvernării americane constă tocmai în sistemul său politic extrem de deschis, în care probleme foarte grave pot fi discutate şi analizate, şi în general se poate ajunge la un consens bipartizan asupra unor chestiuni foarte impor­tan­te de securitate naţională. Adminis­tra­ţia Bush, în virtutea dorinţei tuturor preşedinţilor de a-şi proteja prero­ga­tivele executive pe care le consideră necesare pentru a putea purta cu succes un război, s-a situat pe o poziţie dificilă în anumite aspecte ale „răz­boiului împotriva terorismului“ tocmai pentru că nu a permis politicului să inter­vină suficient în problemele spi­noase legate de modalitatea de inte­ro­gare, detenţie şi eliminare a „comba­tanţilor inamici”.
Va exista întotdeauna un schimb între libertăţile individuale şi puterile de care are nevoie un stat pentru a contracara anumite ameninţări. Este însă datoria principală a oricărei democraţii liberale nu doar să apere drepturile asociate unei ordini politice decente, ci şi să apere vieţile cetă­ţenilor săi.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 53