Modificarea Codului muncii

Guvernul a reuşit să treacă prin asumarea răspunderii un nou Cod al muncii, după care va curge lapte şi miere. Şomajul va dispărea, investitorii vor da buzna, iar munca la negru va fi doar o amintire tristă. De partea cealaltă, Opoziţia şi sindicatele anunţă apocalipsa: angajaţii vor fi transformaţi în sclavi pe plantaţie, vor dispărea contractele pe perioadă nedeterminată şi, în general, va fi vai şi-amar de bietul truditor ajuns la cheremul capitaliştilor.

Ceea ce dovedeşte din plin incompetenţa acestei guver­nări este modul infantil în care se comportă când „învaţă” un concept nou. Cu această ocazie este vorba de „flexicuritate”. Aşa cum un copil care învaţă un cuvânt nou, îl repetă ziua-ntreagă, deşi de cele mai multe ori nici nu-l înţelege exact, la fel Emil Boc turuie într-una despre „flexi­cu­ritate” şi „productivitate”. Înainte era „principiul contributivităţii”. Şi înainte altele şi altele repetate când de Emil Boc, când de Traian Băsescu.
Unul dintre conceptele introduse recent este „costul muncii în raport cu productivitatea” care dă apă la moară criticilor, de vreme ce Guvernul însuşi este unul dintre cei mai importanţi gene­ratori de costuri – prin taxarea exa­gerată a muncii, birocratizarea exce­sivă a relaţiilor de muncă şi, în general, a administrării afacerilor, prin nefuncţionarea Justiţiei şi a neregle­men­tării concurenţei neloiale – şi de reducere a productivităţii prin infras­truc­tura precară şi o direcţionare aberantă a cheltuielilor publice către investiţii lipsite de logică – stadioane comunale cu nocturnă, biserici.
De data aceasta, guvernul a pre­luat pur şi simplu Codul de la o orga­nizaţie privată, nu l-a trecut nici măcar prin filtrul propriu (presupunând, prin absurd, că ar exista aşa ceva) şi livrat pe nemestecate prin asumarea răspun­derii. Procedând aşa, eludând dialogul, Guvernul introduce o nesigu­ranţă legislativă, întrucât există toate posibilităţile ca o schimbare de guvern să vină cu o schimbare legislativă.

Motivaţia

Cum (nu numai) acest guvern nu poate fi bănuit de o subită dragoste pentru mediul de afaceri autohton – în nici un caz din partea guvernului care a introdus forfetarul şi tot felul de obli­gaţii birocratice care au pus pe drumuri inutile contribuabilii persoane fizice şi juridice – motivaţia urgenţei trebuie căutată în altă parte. Deşi firmele au criticat Codul vechi al muncii, care acorda mai multe drepturi angajaţilor, piaţa muncii în sectorul privat a func­ţionat OK şi nu în rigiditatea relaţiilor de muncă trebuie căutate principalele motive ale faptului că circa 1,6 milioane de angajaţi lucrează fără forme legale.
Când pentru a plăti un salariu de 1000 de lei unui angajat trebuie să plăteşti 850 lei taxe la stat şi paritatea se menţine indiferent de sume, ale­gerea raţională economic este clară, mai ales că până recent ITM era mai degrabă un colector de hârtii în loc să-şi exercite misiunea de inspecţie şi să exercite o presiune în vederea legalizării. Pe aceşti angajaţi, care se pun singuri în afara cadrului legislativ, evident că o modificare a Codului muncii nu îi ajută cu nimic.
În mediul privat, cel mai bun “cod al muncii” este angajatul însuşi. Dacă este bun, se protejează singur, ale­gându-şi angajatorul care să-i ofere un salariu acceptabil şi condiţii de muncă. De cele mai multe ori, condiţiile oferite de angajatori oricum sunt superioare celor din Cod. Orice firmă serioasă are tot interesul de a păstra şi stimula angajaţii performanţi. Cei mai puţin per­for­manţi sunt oricum expuşi, şi chiar în condiţiile vechiului Cod erau (mai greu, după ceva mai mult timp) „încurajaţi să caute alte oportunităţi de dezvoltare”.
Da, sunt zone în care noul Cod aduce o binevenită reglementare cu revizuirea contractelor pe perioadă determinată – turism, construcţii, agricultură, alte servicii sezoniere, dar şi aici se găseau portiţe legale pentru cei care chiar doreau o activitate în legalitate.

Principalele modificări

Principalele modificări aduse Codului Muncii sunt:
1. Angajarea cu contract de muncă pe durată determinată se poate face pe o perioadă de până la 36 de luni faţă de 24 de luni cât era prevăzut;
2. Se flexibilizează şi durata tim­pului de muncă zilnic, aceasta putând să fie prelungită în caz de nevoie, dar astfel încât durata medie a pro­gra­mului săptămânal de lucru, calculată pentru o perioadă de referinţă de 4 luni, să nu depăşească 48 de ore;
3. Tot ca o flexibilizare a rapor­tu­rilor de muncă poate fi socotită prelun­girea duratei delegării, numai cu acor­dul salariatului, pentru perioade succesive de maximum 60 de zile;
4. Perioada maximă de probă se prelungeşte la 90 de zile pentru funcţii de execuţie şi la 120 de zile pentru funcţii de conducere, iar angajatorul poate să facă angajări succesive de probă pentru oricâte persoane, şi nu numai pentru 3 persoane ca în pre­zent, dar pentru acelaşi post nu poate depăşi cu aceste angajări 12 luni;
5. Se prelungeşte şi durata prea­vizului în caz de concediere de la 15 la cel mult 20 de zile lucrătoare pentru salariaţii cu funcţii de execuţie şi de la 30 la cel mult 45 de zile lucrătoare pentru salariaţii cu funcţii de condu­cere;
6. Se reglementează dreptul anga­jatorului de a stabili obiective de perfor­manţă individuală cu obligaţia acestuia de a comunica salariatului, la încheierea contractului individual de muncă, obiectivele, dar şi criteriile de evaluare a realizării acestora. De asemenea, se instituie obligaţia pentru angajator de a-i prezenta salariatului fişa postului la semnarea contractului individual de muncă;
7. Se aduc modificări regle­men­tărilor privind concedierile colective. Principala modificare se referă la eliminarea interdicţiei de a face angajări pe locurile de muncă eliberate prin concedierea colectivă timp de 9 luni, precum şi a obligaţiei anga­ja­to­rului care reia activităţile a căror încetare a condus la concedieri colec­tive să reangajeze foştii săi salariaţi pe locurile de muncă pe care le-au ocupat anterior;
8. Modificări substanţiale se aduc Codului muncii în ceea ce priveşte utilizarea muncii temporare. Regle­men­tările existente, aflate în vigoare de peste 7 ani, nu au reuşit să impună munca temporară ca alternativă viabilă de ocupare. În consecinţă, s-au operat modificări care vizează două aspecte: I. redefinirea agentului de muncă tem­porară, care poate fi orice persoană juridică autorizată de MMFPS care încheie contracte de muncă temporară cu salariaţi temporari; II. eliminarea oricărei restricţii sau interdicţii privind utilizarea muncii temporare, întrucât în prezent utilizatorul poate apela la munca temporară numai în cazul înlocuirii unui salariat al cărui contract de muncă a fost suspendat, pe durata suspendării, pentru prestarea unor munci sezoniere sau pentru prestarea unor activităţi specializate ori tem­porare.

Un Cod pentru angajaţii de la stat
Dacă ne uităm bine la zonele modificate semnificativ – slăbirea puterii sindicatelor, flexibilizarea regle­men­tărilor colective –, este clară ţinta reală a guvernului. În calitate de cel mai mare angajator din România, guvernul a constatat pe pielea lui ce greu este. Lipsa banilor face ca statul să nu mai poată susţine un aparat administrativ atât de voluminos şi, mai ales, în companiile deţinute de stat, plin de angajaţi ineficienţi, gen CFR sau Poşta Română.
Aceşti angajaţi sunt apăraţi de sin­dicate gălăgioase (oricum, din ce în ce mai puţin eficiente datorită manipu­lărilor politice în care s-au angajat) şi de cutume din vremea comunismului sau poate chiar de dinainte. Statul a fost un angajator prost, care a încu­ra­jat lipsa de performanţă, nepotismul şi incompetenţa. Obligativitatea intro­du­ce­rii criteriilor de performanţă şi a eva­luării angajaţilor va crea o adevărată revoluţie în zona de stat, deranjând imobilismul. Nu mă aştept la schimbări spectaculoase de azi pe mâine, dar cu siguranţă este un pas în direcţia corectă.
Şi trebuie amintit că nu este singurul. “OMFP 946/2005 – Ordinul Ministrului Finanţelor Publice pentru apro­barea Codului controlului intern, cuprin­zând standardele de manage­ment/control intern la entităţile pu­blice şi pentru dezvoltarea sistemelor de control managerial” introduce standarde de control intern pentru instituţiile publice, care, din păcate, nici până azi nu este implementat în toate.
Per total, Codul muncii este mai bun decât varianta anterioară, fără a fi perfect sau un panaceu la problemele de pe piaţa muncii. Nu ajută însă neapărat companiile, cât guvernul, în accelerarea diminuării sectorului de stat. Ceea ce poate fi un lucru bun. Sau poate nu.  (C. B.)