Istoricul relaţiilor dintre România şi FMI este unul tensionat. După 1989, România a încheiat 7 acorduri de tip stand-by, în valoare de 2.266.535.000 DST (drepturi speciale de tragere). Dintre acestea, decât unul singur a fost utilizat integral, de guvernul Adrian Năstase, iar un altul nu a fost utilizat deloc. Ultimul acord, încheiat de Adrian Năstase, cel din care România nu a utilizat nici un ban, a fost încheiat pentru monitorizare şi s-a terminat destul de tensionat, introducerea cotei unice de către guvernul Tăriceanu I făcând ca cele două părţi să-şi arunce vorbe grele, dincolo de limbajul de lemn al diplomaţiei.
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială au fost înfiinţate în 1944, ca urmare a acordului de la Brenton Woods. Organismul internaţional este practic o casă de ajutor reciproc cu 184 de ţări membre. Fiecare stat în parte cotizează o anumită sumă, dar se şi poate împrumuta în caz de nevoie. Mecanismul este următorul: fiecare stat-membru cotizează o anumită sumă şi se împrumută atunci când are nevoie. Cotizaţiile sunt ale bugetelor de stat, iar, în proporţie de 75 la sută, acestea se fac în moneda naţională. Restul, în mijloace de plată internaţionale (valută). România a devenit membru FMI în 1972 şi în momentul de faţă deţine „în cont” 1030,21 DST. Până acum, acordurile ţării noastre au fost pe sume mici, cel mai mare fiind cel din 1999, de 400.000 DST. România a avut, înainte de 1990, trei acorduri stand-by încheiate cu Fondul Monetar Internaţional şi ambiţia lui Ceauşescu de a ne achita înainte de scadenţă ratele ne-a costat enorm. După 1989, România a încheiat 7 acorduri de tip stand-by, în valoare de 2.266.535.000 DST (drepturi speciale de tragere).
1999 este şi momentul cel mai tensionat al relaţiei României cu FMI, decizia acestuia de a interzice României să plătească datoria privată cu banii săi ducând ţara noastră în pragul intrării în incapacitate de plată, prin intrarea într-un cerc vicios. România nu se putea împrumuta de pe piaţa privată fiindcă nu avea un acord cu FMI. Acesta nu dorea să încheie un acord până când România nu-şi achita datoriile.
Un alt moment încordat în relaţia cu FMI l-a constituit introducerea cotei unice de către guvernul Tăriceanu. La vremea respectivă, acordul încheiat de Adrian Năstase viza mai degrabă monitorizarea ţării în vederea aderării la Uniunea Europeană decât o nevoie de finanţare. Pentru autorităţile române, FMI constituia, pe de-o parte, o autoritate externă care le biciuia să facă reforme, pe de altă parte, un argument în lupta contra sindicatelor sau în luarea unor măsuri cu caracter nepopular. Trebuie să recunoaştem că majoritatea reformelor economice şi politicile financiare şi monetare prudente sunt rezultatul supravegherii instituite de organismele financiare internaţionale.
Pot autorităţile române să acţioneze responsabil? Aşa şi-aşa. Privind modul în care a fost gestionat bugetul de stat pe 2008 am putea spune că nu. Coroborat şi rateurile BNR la gestionarea politicilor monetare lucrurile nu par tocmai roz.
Pe de altă parte, FMI însuşi a recunoscut într-un raport publicat în 2004 că a greşit mult în relaţia cu România, insistând pe stabilitate macroeconomică şi ignorând reformele structurale. “Directorii FMI au admis faptul că au greşit că nu au luat în considerare avertismentele din economie, care sugerau că reformele structurale sunt esenţiale pentru succesul stabilizării macroeconomice”, se arăta în documentul citat. În consecinţă, oficialii FMI şi-au făcut mea culpa pentru eroarea de a fi solicitat destul de târziu combinarea reformelor cu măsurile de politică macroeconomică, fapt ce a determinat încetinirea progreselor economice.
O alta cauză ce a frânat succesul programelor stand-by cu România a fost neglijarea problemei arieratelor şi a impactului acestora asupra stabilităţii macroeconomice. “Primele trei acorduri stand-by s-au concentrat pe simptomele macroeconomice, neglijând reforma întreprinderilor de stat, privatizarea şi reducerea arieratelor”, precizează documentul FMI. Directorii Fondului subliniază faptul că pasul reformelor ar fi fost mai rapid daca ar fi colaborat din timp cu Banca Mondială în ceea ce priveşte programele de restructurare a sectoarelor producătoare de pierderi, respectiv a celor din domeniul mineritului, căilor ferate şi energiei. De-abia începând cu 1999, FMI a înţeles că, fără politici structurale profunde, macrostabilizarea era un succes de scurtă durată.
Totuşi, Fondul a avut o contribuţie foarte importantă la stabilizarea macroeconomică a României. Administraţia românească a dovedit că nu suntem în stare să fim prudenţi şi să facem restructurările care erau obligatorii din momentul în care am acceptat să trecem la o economie de piaţă. Multe dintre reformele realizate se datorează exclusiv presiunilor FMI.
Sunt extraordinar de puţine ţările care pot fi enumerate ca succese ale programelor cu FMI. Mult mai multe sunt eşecurile. Una dintre ţările unde FMI a făcut ravagii este Argentina, drept pentru care autorităţile din această ţară au terminat relaţia destul de urât.
Fostul prim-vicepreşedinte al Băncii Mondiale, Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie in 2001, a criticat, în cartea sa, “Marea deziluzie”, eşecul programelor impuse de FMI ţărilor aflate în criză, de la Indonezia, Thailanda, Brazilia, Argentina la Rusia sau România. “Când mor nouă pacienţi din zece, câţi sunt trataţi de acelaşi medic, este clar că medicul nu ştie ce face”, cum a fost şi cazul FMI, care a înregistrat “şase eşecuri în mai puţin de şase ani”, a subliniat Stiglitz, stigmatizând erorile FMI în toate domeniile, de la gestiunea crizelor la tranziţia de la comunism la capitalism.
Daniel Dăianu a declarat în revista “Capital“ că un acord cu FMI ar fi cea mai proastă soluţie posibilă, ultima la care ar trebui apelat. “Un acord cu Fondul Monetar Internaţional nu este oportun în acest moment pentru România, fiind ultima soluţie la care ar trebui să apelam pentru că, în esenţă, acest lucru înseamnă o reducere drastică a cheltuielilor şi o creştere a taxelor. Practic, nu mai guvernăm noi, ci FMI-ul. Aş putea spune, ironic bineînţeles, că este şi un avantaj, în sensul că nu mai trebuie să facem noi un program, pentru că ni-l fac ei, iar noi trebuie doar să executăm”.
O idee similară a fost enunţată chiar de preşedintele Traian Băsescu, acesta declarând că un împrumut de la FMI ar fi ultimul lucru pe care trebuie să-l facă România.
România se află practic într-o situaţie asemănătoare cu cea din 1999. Singura diferenţă este că acum FMI este mai mult decât dornic să ne împrumute. Ţara noastră nu se poate împrumuta de pe piaţa privată, iar alte surse de finanţare nu există, pe de altă parte există istoricul relaţiilor din trecut în care am avut mai mult de suferit decât de câştigat. Ungaria şi Polonia au acceptat umbrela Fondului. În cazul Ungariei, analiştii au remarcat o remediere foarte rapidă a percepţiei de risc pe plan extern după intervenţia în comun a Comisiei Europene, FMI şi Băncii Centrale Europene. Astfel, deşi se confruntă cu dezechilibre financiare mult mai mari decât noi, ţara vecină nu a fost retrogradată din categoria ţărilor cu risc scăzut pentru investiţii, sprijinul primit şi condiţionările FMI de întărire a politicii fiscale şi salariale fiind considerate o garanţie suficientă pentru evitarea unor retrageri masive ale capitalului străin. Reversul medaliei este că Ungaria are în faţă spectrul recesiunii în 2009, iar măsurile de austeritate cerute de FMI ar putea accentua declinul economic.
O altă problemă este că banii de la Fond nu se duc în economia reală, acolo unde este mare nevoie de ei, şi un nou acord cu FMI se traduce printr-o politică fiscală extrem de severă, începând cu colectarea veniturilor la buget, continuând cu atenuarea deficitelor şi creşterea preţurilor la energie, gaze şi alte utilităţi. În paralel se pune accentul pe controlul strict al salariilor din sectorul public, ceea ce înseamnă sinucidere politică într-un an electoral, mai ales pentru două partide caracterizate de populism. Nici pentru economia reală nu este tocmai ok, aceste măsuri traducându-se printr-un singur cuvânt: recesiune.
Poate nu este deloc întâmplător că singura perioadă de creştere accentuată a economiei româneşti a avut loc atunci când guvernul a fost „de capul său”, chiar dacă un rol important l-a avut şi conjunctura economică externă favorabilă. Problema este că actualul guvern nu dă nici un semn că ar fi cumva capabil să gestioneze economia în perioada următoare, iar conjunctura externă este cum nu se poate mai nefavorabilă. (C. B.)
