Protestele împotriva folosirii cianurilor pentru exploatarea aurului la Roșia Montana continuă. Și pe măsură ce ele continuă, devin din ce în ce mai bine organizate și cu un impact politic greu de evaluat în momentul de față. După douăzeci de ani, Piața Universității subminează din nou partidul lui Ion Iliescu.
La o primă vedere, principalul perdant este PSD și liderii săi, Victor Ponta și Sorin Oprescu. Ambii au reușit să gafeze neforțat în situații simple. Eforturile lor de refacere a imaginii nu au făcut altceva decât să le arate și mai mult slăbiciunile. PSD ca partid de stânga se trezește cu o altă „stânga”, mai soft și mai umană, în vreme ce guvernarea lor este una de dreapta, deloc diferită de guvernarea PD. Spre deosebire de predecesorii săi incapabili de orice sentiment de compasiune, Emil Boc și Mihai Răzvan Ungureanu, Victor Ponta a mimat convingător empatia, deși practic continuă politicile lor: acord cu FMI, grijă exagerată față de corporații și investitori, privatizare… toate tezele favorite ale dreptei.
Ponta a ales să tărăgăneze în speranța că protestele se vor stinge de la sine, însă rezultatul este cu totul altul, de la weekend la weekend crește numărul participanților. Prin vocea lui Zgonea, PSD a ales să fie pro-exploatare, PNL s-a poziționat contra. Traian Băsescu preferă poziția atârnache încercând să-și promoveze „oamenii noi”.
Ceea ce a deranjat în cazul Roșia Montană, la fel ca în 2012 în cazul legii sănătății, este modul în care se iau decizii, în cazul de față este favorizată o corporație printr-o lege specială exagerat de favorabilă. Sentimentul statului capturat de diverse interese potrivnice cetățeanului. Până la urmă, pentru toată lumea, Roșia Montană este un pretext. Pentru RMGC exploatarea aurului este pretextul pentru o foarte lucrativă speculație bursieră (nici un investitor serios nu acceptă o tărăgănare de 10 ani a unui proiect dacă este interesat cu adevărat de acel proiect și nu de altceva), pentru cei din piață este doar un exemplu de guvernare inacceptabilă. Până nu a apărut această lege și bâlbâielile guvernului, proiectul interesa doar grupuscule mai degrabă nesemnificative de ecologiști.
Ce se va întâmpla cu aceste proteste? Depinde în ce grilă le analizăm. Protestele reprezintă un succes enorm prin numărul mare de participanți și calitatea organizării. Faptul că ele se deplasează în cartiere abandonând modelul falimentarului dans al pinguinului din Piața Victoriei este o idee excelentă, arătând ce… nu se vede la televizor. Arătând că se poate, că vocea străzii trebuie să conteze.
Nu trebuie uitat că aici discutăm de o problemă „soft”, nu ca în Bulgaria sau Grecia. Este, dacă vreți, un exercițiu înaintea liberalizării prețurilor la gaze și energie, a creșterii costurilor cu sănătatea. Faptul că o chestiune „de principiu” reușește să scoată în stradă atâta lume, după aproape două decenii de liniște socială, este un preview semnificativ pentru ce se va întâmpla când efectul politicilor din ultimii ani va ustura cu adevărat buzunarele.
Este o presiune socială care nu are unde să se canalizeze. Un nou partid nu poate apărea datorită restricțiilor legislative pe care actuala clasă politică nu are nici un interes să le elimine. Partidele actuale nu pot prelua mesajele, încercările penibile ale unor lideri „de dreapta” eșuând lamentabil. Nu exclud ca evoluția politică să fie către un „partid” de independenți, fără organizare formală, fără organizații (excluzând organizația Facebook) și care să participe la alegeri individual. Cu cât durează mai mult, cu atât cresc șansele coagulării unui program politic coerent cu șanse mari de reușită.
