Creditarea persoanelor fizice este un fenomen economic important nu doar pentru nevoile populaţiei, influenţa asupra consumului fiind extrem de importantă, implicit asupra producţiei de bunuri şi servicii, dar şi a importurilor. Producţia internă este favorizată de o cerere în creştere, firmele produc mai mult şi, de obicei, la costuri unitare mai mici, numărul angajaţilor creşte.
Bunăstarea agenţilor economici înseamnă şi bunăstarea bugetului statului, care încasează tot mai multe taxe şi impozite: TVA şi accize mai mari datorită volumului crescut, impozitul pe profit, taxele şi impozitele salariale etc. Dacă firmele preferă creşterea investiţiilor şi diminuarea profiturilor, aceasta se traduce în creşterea producţiei – de cele mai multe ori în lanţ în industrii atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Şi ciclul se reia, favorizând creşterea economică.
Lecţia este simplă, dar din păcate insuficient înţeleasă, deşi experienţele din ultimele două decenii ar fi trebuit să fie suficiente. Bineînţeles că există o multitudine de factori care influenţează fiecare latură economică expusă mai sus, dar pentru reglarea parametrilor este extrem de important ca la “butoane” să se afle oamenii care înţeleg cum curg în cascadă fenomenele economice.
Gafele
Creşterea economică dintre 2000 şi 2008 a fost întemeiată pe principiile expuse. Din ecuaţie – probabil aţi observat din start – lipsesc importurile şi exporturile. Scăderea dobânzii a condus la creşterea cererii nu doar de produse româneşti, ci şi din import.
Paranteză – creşterea accelerată a importurilor a fost determinată de mulţi factori asupra cărora ne vom apleca cu altă ocazie:
– cererea de resurse pentru industrie (petrol şi gaze, cărbuni, minerale);
– lipsa/insuficienţa producţiei interne (produse IT&C, electrocasnice, utilaje industriale, mijloace de transport, unele categorii de alimente);
– agricultura subdezvoltată;
– “patriotismul” multinaţionalelor: importuri nejustificate;
– atracţia psihologică a consumatorului faţă de produse de import (autoturisme, produse textile şi alimentare).
Economia a fost lăsată să se descurce singură, în speranţa că se va autoregla. S-a mizat că firmele româneşti vor face eforturi reale de a creşte calitatea produselor, apoi volumul producţiei şi productivitatea muncii. Astfel, treptat s-ar fi ajuns la scăderea importurilor şi creşterea exportului, ducând pe termen lung la echilibrarea balanţei comerciale.
Lucrurile nu au stat chiar aşa, guvernanţii uitând că trebuie să răsplătească producătorii cu un tratament pe măsura celui de care beneficiază concurenţa externă: strategii naţionale pe termen lung, infrastructură, sistem fiscal stabil şi eficient etc. Cu excepţia eforturilor fostului ministru de finanţe Tănăsescu, guvernanţii nu au făcut nimic, din contră!
În acelaşi timp, BNR a trebuit să liberalizeze capitalurile şi evoluţia cursului de schimb. Au intrat în ţară capitaluri investiţionale, dar şi speculative, banii trimişi de cei plecaţi la muncă în străinătate, ceea ce a dus la aprecierea leului faţă de euro şi dolar mult peste realităţile economiei naţionale. Banca Naţională are trei pârghii: dobânda, rezervele şi normele de creditare. Spre deosebire de guvernanţi, BNR s-a folosit de instrumentele care îi stau la dispoziţie.
Guvernatorul Mugur Isărescu a ieşit în numeroase rânduri la rampă să tragă semnale de alarmă, dar câţi au înţeles ce spune?! Cu toate acestea, din septembrie 2008 curg încontinuu acuzele că nu a anticipat ce s-a întâmplat. Putea face mai mult în condiţiile în care nu putea să fie înţeles nici măcar de aşa-zişii miniştri de finanţe Ionuţ Popescu, Sebastian Vlădescu, Varujam Vosganian şi Gh. Pogea? Întotdeauna se poate mai mult, mereu există aşteptări ridicate din partea celor de la care ai pretenţii, dar gafele impardonabile nu trebuie ascunse sub preş.
Dobânda
BNR a avut coşmaruri prea mari de pe urma inflaţiei din anii 1990 şi, când inflaţia a început să scadă, a ezitat să lase dobânda de politică monetară în jos într-un ritm natural. Atitudine conservatoare, prudentă. În ciuda creşterii economice şi a inflaţiei păstrate sub control, Isărescu frâna economia. Când a observat că realitatea bate filmul, anul 2004 fiind primul cu o inflaţie sub 10% şi cu creştere PIB de peste 8%, nu a mai avut încotro şi în acel an a coborât-o de la 21% la 17% .
“Încurajat” de noul guvern D.A., în 2005 dă liber la credite. Brusc. Atitudinea sa prudentă a dispărut subit. În septembrie 2005 dobânda a fost fixată la 7,5% în condiţiile unei inflaţii de 8,6%!
Dobândă vs. inflaţie
Variaţiile au fost minore în următorii doi ani şi jumătate, cu un minim de 7% în vara anului 2007, în acel an inflaţia fiind de 6,6%! Reamintesc totodată cursul de schimb din iulie-august 2007: 1 euro = 3,2 lei!
Tot atunci băncile au ieşit pe piaţă cu o mulţime de promoţii încântătoare la prima vedere, iar BNR a închis ochii la scoringul calculat pe DAE promoţional, nu pe cel real. Clientul era încântat că în primele 6 sau 12 luni plătea o dobândă mică, iar rata cu tot cu dobândă era să spunem de 1000 lei, echivalent 300 euro. Acum, după ce perioada s-a încheiat, dobânda variabilă a luat-o în sus, iar leul s-a devalorizat, plăteşte 1400-1500 lei. Nu mai spun de scoringul calculat la valute mai mult sau mai puţin exotice, de exemplu la franci elveţieni, unde Mugur Isărescu s-a mărginit doar să atenţioneze verbal, efectul fiind nul sau poate chiar din contră, determinând disperaţii după credit spre această variantă cu un grad de risc evident superior.
Atitudine hiperoptimistă sau inconştienţă? Faptul că a ieşit pe sticlă şi „a spus” nu scuză ce „a făcut”! Doar prin menţinerea rezervelor în euro la un nivel ridicat nu obţii mare lucru, ci doar încurajezi dobânda mare practicată de bănci. Fix acelaşi lucru pe care îl obţii la împrumuturile în lei din „joaca” politicii de dobândă raportată la inflaţie.
Rezervele minime obligatorii
Situarea rezervelor minime obligatorii la un nivel ridicat a fost o soluţie la îndemână într-o perioadă în care intrările de euro favorizau investiţiile, dar s-au dus mult în consum. Nu a stricat mult faptul că populaţia s-a îndreptat într-o asemenea direcţie cât a stricat statul că a făcut acelaşi lucru cu o seninătate pe care miniştrii de finanţe liberali cu greu o pot explica astăzi.
Rolul primordial al rezervelor a fost de a diminua multiplicarea creditului, spre deosebire de dobândă care afectează şi creditele deja contractate. Tocmai din acest punct de vedere cred că la acest capitol BNR a reacţionat corect.
Îndrăznesc să afirm că nu ar fi stricat să fie şi mai mari, dar nici nu putem să ne gândim că ar fi putut să le ducă la un nivel la care să creeze o imagine defavorabilă ţarii.
Normele de creditare
Aici s-a scris istoria. Normele de creditare au fost făcute egalitarist. De-a valma. Nu contează venitul, ci contează procentul din venit. Nu contează că banca a mărit dobânda fără să te anunţe, contează că ai ajuns la biroul de credite pentru un pol. Etc.
Să fim bine înţeleşi: creditul trebuie acordat cui poate plăti ratele, nu tuturor celor care au nevoie de un acoperiş. BNR nu a mers mai departe cu analiza şi s-a complăcut în a frâna creditul la un procent care spune prea puţine. Că acesta a fost de 35-40%, 50% sau peste e prea puţin important. A fost şi este „o gafă monumentală” să limitezi la un procent anume pe toată lumea, indiferent de venit, şi să nu faci un buget la nivel de împrumutat. Despre scoring am vorbit mai sus, dar trebuie readus în memorie tocmai pentru că normele au permis calcule suprarealiste.
Concret. Luăm două familii care vor credit ipotecar, prima familie are salariu lunar net de 3000 lei (aproximativ două salarii medii nete pe economie), cealaltă familie câştigă net 5000 lei. Ambele familii au cheltuieli lunare cu utilităţile de 800 lei (întreţinere, curent electric, telefonie, transport etc.). Mai punem 1000 lei pentru mâncare şi alte produse de strictă necesitate, iar grădiniţa este 200 lei. Prima familie rămâne cu o rată maximă posibilă de 1000 lei, adică mai puţin de 250 euro, fără să ne mai gândim la renovarea apartamentului, maşină sau concedii. Aceasta se traduce într-un credit de 20.000 euro rambursabili în 20 de ani, bani cu care cel mult poate plăti un avans. Cealaltă familie rămâne cu o rată maximă posibilă de 3000 lei, adică 700 euro, deci se poate gândi la o rată de 650 euro pe 20 de ani pentru achitarea unui împrumut de 50.000 euro cu care îşi poate cumpăra în mod cert ceva.
Pe aşa-zisa logică a unui grad maxim de îndatorare de 50%, riscurile sunt imense pentru prima familie, iar a doua nu poate să contracteze cât are nevoie, deşi şi-ar permite şi poate, cu timpul, ar ajunge în clasa medie.
În practică se poate face un model de buget lunar universal, cu norme care să permită adaptarea pentru fiecare situaţie în parte, iar la sfârşit să se ia în calcul şi alte riscuri potenţiale în funcţie de o grilă prestabilită a sensitivităţilor pentru cursul de schimb, inflaţie etc.
Un mecanism asemănător a existat la un moment dat în sistemul bancar românesc, dar a fost înlocuit o dată cu privatizarea cvasitotală a băncilor româneşti. Avea destule minusuri – în primul rând birocraţia –, dar putea fi perfecţionat, nu aruncat la coş cu aroganţă.
Pare complicat, dar se poate crea un model care să funcţioneze simplu şi eficient. Mediile sociale sărace vor avea acces mai greu la credite mari, la achiziţia de locuinţe, dar grijile sociale sunt la Guvern, nu la BNR.
O altă problemă cauzată de BNR a fost încurajarea spiritului cămătăresc. Iar aici suferă şi persoanele juridice, nu doar populaţia. Băncile au putut ani de zile să trateze cu sictir clienţii, să schimbe dobânda unilateral, eventual să introducă noi comisioane şi să-şi facă reclamă mincinoasă.
Concluzionând, aici s-au făcut cele mai mari gafe isăresciene. S-a dorit diminuarea riscurilor, dar s-a obţinut fix pe dos. Singurele norme bine-venite sunt reglementările privind instituţiile financiare nebancare şi cele referitoare la obligativitatea informării clientului asupra DAE. Dar şi acestea au apărut târziu, curativ, ca efect la o problemă acutizată şi intens mediatizată, neexistând măsuri preventive, anticipative. Doar post-factum.
