O lecţie neînţeleasă

Creditarea persoanelor fizice este un fenomen economic important nu doar pentru nevoile populaţiei, influenţa asupra consumului fiind extrem de importantă, implicit asupra producţiei de bunuri şi servicii, dar şi a importurilor. Producţia internă este favorizată de o cerere în creştere, firmele produc mai mult şi, de obicei, la costuri unitare mai mici, numărul angajaţilor creşte.

Bunăstarea agenţilor eco­no­mi­ci înseamnă şi bunăs­ta­rea bugetului statului, care în­casează tot mai multe taxe şi im­pozite: TVA şi accize mai mari datorită volumului crescut, impozitul pe profit, taxele şi impozitele salariale etc. Dacă firmele preferă creşterea investiţiilor şi diminuarea profiturilor, aceasta se tra­duce în creşterea producţiei – de cele mai multe ori în lanţ în industrii atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Şi ciclul se reia, favorizând creşterea econo­mică.
Lecţia este simplă, dar din păcate insuficient înţeleasă, deşi experienţele din ultimele două decenii ar fi trebuit să fie suficiente. Bineînţeles că există o multitudine de factori care influen­ţea­ză fiecare latură economică expusă mai sus, dar pentru reglarea para­metrilor este extrem de important ca la “butoane” să se afle oamenii care înţe­leg cum curg în cascadă fenomenele economice.
Gafele
Creşterea economică dintre 2000 şi 2008 a fost întemeiată pe principiile expuse. Din ecuaţie – probabil aţi ob­ser­vat din start – lipsesc importurile şi exporturile. Scăderea dobânzii a con­dus la creşterea cererii nu doar de pro­duse româneşti, ci şi din import.
Paranteză – creşterea accelerată a importurilor a fost determinată de mulţi factori asupra cărora ne vom apleca cu altă ocazie:
– cererea de resurse pentru indus­trie (petrol şi gaze, cărbuni, minerale);
– lipsa/insuficienţa producţiei inter­ne (produse IT&C, electrocasnice, uti­laje industriale, mijloace de transport, unele categorii de alimente);
– agricultura subdezvoltată;
– “patriotismul” multinaţionalelor: im­por­turi nejustificate;
– atracţia psihologică a consu­ma­torului faţă de produse de import (auto­turisme, produse textile şi alimentare).
Economia a fost lăsată să se des­curce singură, în speranţa că se va autoregla. S-a mizat că firmele româ­neşti vor face eforturi reale de a creşte calitatea produselor, apoi volumul pro­ducţiei şi productivitatea muncii. Astfel, treptat s-ar fi ajuns la scăderea impor­turilor şi creşterea exportului, ducând pe termen lung la echilibrarea balanţei comerciale.
Lucrurile nu au stat chiar aşa, guver­nanţii uitând că trebuie să răsplă­tească producătorii cu un tratament pe măsura celui de care beneficiază concurenţa externă: strategii naţio­na­le pe termen lung, infrastructură, sistem fiscal stabil şi eficient etc. Cu excepţia eforturilor fostului ministru de finanţe Tănăsescu, guvernanţii nu au făcut nimic, din contră!
În acelaşi timp, BNR a trebuit să liberalizeze capitalurile şi evoluţia cursu­lui de schimb. Au intrat în ţară capitaluri investiţionale, dar şi specu­lative, banii trimişi de cei plecaţi la muncă în străinătate, ceea ce a dus la aprecierea leului faţă de euro şi dolar mult peste realităţile economiei naţio­nale. Banca Naţională are trei pârghii: dobânda, rezervele şi normele de cre­ditare. Spre deosebire de guvernanţi, BNR s-a folosit de instrumentele care îi stau la dispoziţie.
Guvernatorul Mugur Isărescu a ie­şit în numeroase rânduri la rampă să tragă semnale de alarmă, dar câţi au înţeles ce spune?! Cu toate acestea, din septembrie 2008 curg încontinuu acu­zele că nu a anticipat ce s-a întâm­plat. Putea face mai mult în condiţiile în care nu putea să fie înţeles nici măcar de aşa-zişii miniştri de finanţe Ionuţ Popescu, Sebastian Vlădescu, Varujam Vosganian şi Gh. Pogea? Întot­deauna se poate mai mult, mereu există aşteptări ridicate din partea ce­lor de la care ai pretenţii, dar gafele impardonabile nu trebuie ascunse sub preş.
Dobânda
BNR a avut coşmaruri prea mari de pe urma inflaţiei din anii 1990 şi, când inflaţia a început să scadă, a ezitat să lase dobânda de politică monetară în jos într-un ritm natural. Atitudine con­servatoare, prudentă. În ciuda creşterii economice şi a inflaţiei păstrate sub control, Isărescu frâna economia. Când a observat că realitatea bate fil­mul, anul 2004 fiind primul cu o infla­ţie sub 10% şi cu creştere PIB de peste 8%, nu a mai avut încotro şi în acel an a coborât-o de la 21% la 17% .
“Încurajat” de noul guvern D.A., în 2005 dă liber la credite. Brusc. Ati­tu­dinea sa prudentă a dispărut subit. În septembrie 2005 dobânda a fost fixată la 7,5% în condiţiile unei inflaţii de 8,6%!
Dobândă vs. inflaţie
Variaţiile au fost minore în urmă­to­rii doi ani şi jumătate, cu un minim de 7% în vara anului 2007, în acel an infla­ţia fiind de 6,6%! Reamintesc totodată cursul de schimb din iulie-au­gust 2007:  1 euro = 3,2 lei!
Tot atunci băncile au ieşit pe piaţă cu o mulţime de promoţii încântătoare la prima vedere, iar BNR a închis ochii la scoringul calculat pe DAE pro­mo­ţio­nal, nu pe cel real. Clientul era încântat că în primele 6 sau 12 luni plătea o dobândă mică, iar rata cu tot cu do­bândă era să spunem de 1000 lei, echivalent 300 euro. Acum, după ce perioada s-a încheiat, dobânda varia­bilă a luat-o în sus, iar leul s-a devalo­rizat, plăteşte 1400-1500 lei. Nu mai spun de scoringul calculat la valute mai mult sau mai puţin exotice, de exem­plu la franci elveţieni, unde Mugur Isărescu s-a mărginit doar să atenţioneze verbal, efectul fiind nul sau poate chiar din contră, deter­mi­nând disperaţii după credit spre această variantă cu un grad de risc evident superior.
Atitudine  hiperoptimistă sau in­conş­tienţă? Faptul că a ieşit pe sticlă şi „a spus” nu scuză ce „a făcut”! Doar prin menţinerea rezervelor în euro la un nivel ridicat nu obţii mare lucru, ci doar încurajezi  dobânda mare practi­ca­tă de bănci. Fix acelaşi lucru pe care îl obţii la împrumuturile în lei din „joaca” politicii de dobândă raportată la inflaţie.
Rezervele minime obligatorii
Situarea rezervelor minime obliga­torii la un nivel ridicat a fost o soluţie la îndemână într-o perioadă în care intră­rile de euro favorizau investiţiile, dar s-au dus mult în consum. Nu a stricat mult faptul că populaţia s-a îndreptat într-o asemenea direcţie cât a stricat statul că a făcut acelaşi lucru cu o seninătate pe care miniştrii de finanţe liberali cu greu o pot explica astăzi.
Rolul primordial al rezervelor a fost de a diminua multiplicarea creditului, spre deosebire de dobândă care afec­tează şi creditele deja contractate. Tocmai din acest punct de vedere cred că la acest capitol BNR a reacţionat corect.
Îndrăznesc să afirm că nu ar fi stri­cat să fie şi mai mari, dar nici nu putem să ne gândim că ar fi putut să le ducă la un nivel la care să creeze o imagine defavorabilă ţarii.
Normele de creditare
Aici s-a scris istoria. Normele de creditare au fost făcute egalitarist. De-a valma. Nu contează venitul, ci con­tează procentul din venit. Nu contează că banca a mărit dobânda fără să te anunţe, contează că ai ajuns la biroul de credite pentru un pol. Etc.
Să fim bine înţeleşi: creditul trebuie acordat cui poate plăti ratele, nu tu­tu­ror celor care au nevoie de un acoperiş. BNR nu a mers mai departe cu analiza şi s-a complăcut în a frâna creditul la un procent care spune prea puţine. Că acesta a fost de 35-40%, 50% sau peste e prea puţin important. A fost şi este „o gafă monumentală” să limitezi la un procent anume pe toată lumea, indiferent de venit, şi să nu faci un buget la nivel de împrumutat. Despre scoring am vorbit mai sus, dar trebuie readus în memorie tocmai pentru că nor­mele au permis calcule suprarea­liste.
Concret. Luăm două familii care vor credit ipotecar, prima familie are salariu lunar net de 3000 lei (apro­xi­mativ două salarii medii nete pe eco­nomie), cealaltă familie câştigă net 5000 lei. Ambele familii au cheltuieli lu­nare cu utilităţile de 800 lei (între­ţinere, curent electric, telefonie, trans­port etc.). Mai punem 1000 lei pentru mâncare şi alte produse de strictă necesitate, iar grădiniţa este 200 lei. Prima familie rămâne cu o rată maxi­mă posibilă de 1000 lei, adică mai puţin de 250 euro, fără să ne mai gân­dim la renovarea apartamentului, maşină sau concedii. Aceasta  se tra­duce într-un credit de 20.000 euro rambursabili în 20 de ani, bani cu care cel mult poate plăti un avans. Cealaltă  familie rămâne cu o rată maximă posi­bilă de 3000 lei, adică 700 euro, deci se poate gândi la o rată de 650 euro pe 20 de ani pentru achitarea unui împru­mut de 50.000 euro cu care îşi poate cumpăra în mod cert ceva.
Pe aşa-zisa logică a unui grad ma­xim de îndatorare de 50%, riscurile sunt imense pentru prima familie, iar a doua nu poate să contracteze cât are nevoie, deşi şi-ar permite şi poate, cu timpul, ar ajunge în clasa medie.
În practică se poate face un model de buget lunar universal, cu norme care să permită adaptarea pentru fiecare situaţie în parte, iar la sfârşit să se ia în calcul şi alte riscuri potenţiale în funcţie de o grilă prestabilită a sensi­tivităţilor pentru cursul de schimb, inflaţie etc.
Un mecanism asemănător a existat la un moment dat în sistemul bancar românesc, dar a fost înlocuit o dată cu privatizarea cvasitotală a băncilor româ­neşti. Avea destule minusuri – în primul rând birocraţia –, dar putea fi perfec­ţionat, nu aruncat la coş cu aroganţă.
Pare complicat, dar se poate crea un model care să funcţioneze simplu şi eficient. Mediile sociale sărace vor avea acces mai greu la credite mari, la achiziţia de locuinţe, dar grijile sociale sunt la Guvern, nu la BNR.
O altă problemă cauzată de BNR a fost încurajarea spiritului cămătăresc. Iar aici suferă şi persoanele juridice, nu doar populaţia. Băncile au putut ani de zile să trateze cu sictir clienţii, să schim­be dobânda unilateral, eventual să intro­ducă noi comisioane şi să-şi facă recla­mă mincinoasă.
Concluzionând, aici s-au făcut cele mai mari gafe isăresciene. S-a dorit dimi­nuarea riscurilor, dar s-a obţinut fix pe dos. Singurele norme bine-venite sunt regle­mentările privind instituţiile finan­cia­re nebancare şi cele referitoare la obli­gativitatea informării clientului asu­pra DAE. Dar şi acestea au apărut târziu, curativ, ca efect la o problemă acutizată şi intens mediatizată, neexistând măsuri preventive, anticipative. Doar post-factum.

Publicat în : Economie  de la numărul 67