Războiul care s-a desfăşurat în aceste zile între preşedinte şi premier, mult mai dur decât în trecut, arată falimentul constituţiei iliesciene şi obligativitatea modificării ei. Din păcate, tocmai datorită războiului între palate, rezolvarea conflictului constituţional este foarte dificilă.
Venind imediat după Nicolae Ceauşescu şi temându-se inevitabil de comparaţia cu acesta, Ion Iliescu a dat o Constituţie după chipul şi asemănarea sa, plină de ambiguităţi şi zone vagi. Revizuirea Constituţiei din 2003 s-a făcut pentru a-l ajuta pe Adrian Năstase, candidat la Cotroceni, şi mai puţin s-a concentrat pe eliminarea ambiguităţilor, a suprapunerilor de responsabilităţi. Din această cauză, ele au rămas, dar preşedintele a căpătat o serie de puteri suplimentare, ceea ce i-a permis lui Traian Băsescu să câştige puterea fără ca Alianţa să câştige şi alegerile.
Şi Preşedinţia, şi Guvernul suferă de aceeaşi tară care subminează toate instituţiile româneşti. Ele nu sunt construite ca instituţii, ci exclusiv în funcţie de persoanele care ocupă/urmează să ocupe funcţia de conducere.
Din păcate, în momentul de faţă ne aflăm în toiul unui război care a depăşit cu mult războaiele precedente dintre premier şi preşedinte. Relaţiile dintre cele două partide s-au terminat definitiv – chiar dacă pentru moment “au pupat Piaţa Endependenţei”. Tăriceanu şi gruparea sa au ajuns cu spatele la zid şi nu mai au cale de întoarcere. Dar asta nu este nimic. Prin atacul său, preşedintele anulează orice şansă de reuşită a “pompierului” Stolojan, fiindcă ne îndoim că liberalii vor mai fi dispuşi în momentul de faţă să mai pună în discuţie conducerea. Nici o armată nu-şi schimbă generalii în plin război, mai ales când generalul este chiar “vârful de lance”.
Până acum, războiul s-a dat prin interpuşi, Elena Udrea, respectiv Ludovic Orban, astfel încât liderii aveau “acoperire”. În momentul de faţă, s-a renunţat la orice ascunziş şi bătălia se dă pe faţă.
Rezultatul previzibil este că orice încercare de modificare, fie a Constituţiei, fie a legilor electorale pentru îmbunătăţirea sistemului electoral, va fi contracarată când de o parte, când de cealaltă, în funcţie de interese. Liberalii vor o republică parlamentară, democraţii o republică prezidenţială.
Până la urmă, asta este o dezbatere irelevantă în realitate. Nu cred că este nevoie de un referendum pentru a înţelege că grosul electoratului ar alege o republică prezidenţială, pe model american, în care şeful statului este şi şeful guvernului. Eventual se poate organiza un sondaj de opinie naţional pe această temă. Din acest punct de vedere, liberalii ar trebui să aibă inteligenţa să nu intre într-un război pe care îl pot pierde uşor, blocând în acest mod un proiect politic vital pentru dezvoltarea României. Nu are rost să inventăm noi roata sau să construim tot felul de struţo-cămile care, iată, conduc la un blocaj instituţional grav. Se poate pur şi simplu copia modelul american destul de drag poporului român. Prin Constituţie şi cu ajutorul unor instituţii mai puternice, eventualele tendinţe dictatoriale ale preşedintelui în exerciţiu pot fi înăbuşite în faşă, eliminându-se astfel temerile unora. Oricum, actuala conjunctură, atât internă, cât şi internaţională, nu permite ea însăşi devieri de la modelul democratic.
În momentul de faţă sunt întrunite toate condiţiile pentru ca reforma constituţională să devină un punct important de discuţie al societăţii civile şi al clasei politice, mai ales că actuala Constituţie trebuie oricum amendată în lumina noilor dezvoltări legate de aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană. Până acum au existat mai multe tentative, una chiar lansată de către preşedintele ţării atunci când a propus trecerea la un Parlament unicameral.
Cu actuala structură, avem practic trei guverne: CSAT, controlat de preşedinte, Guvernul propriu-zis şi Cancelaria primului ministru. Cu toate acestea, de luni bune, România nu mai este guvernată şi cu greu mai putem spune că măcar este administrată. Practic, România este ca o barcă în care tot apar spărturi una după alta şi marinarii se bat între ei între două pauze de astupat găuri, fără ca cineva să se mai ocupe de vâslit. Până acum, am profitat de curenţi favorabili. Însă nu poţi miza la infinit doar pe bunăvoinţa apei.
