Guvernarea PSD poate fi foarte bine caracterizată ca una paradoxală. Deşi politica sa economică a fost slabă şi inconsistentă, economia şi nivelul de trai au crescut. Din păcate însă, nici acum România nu poate fi catalogată ca având o economie de piaţă funcţională, decât cu dispensă politică de la forurile europene…
Caracterizare generală
Din punct de vedere al politicii economice, guvernarea Adrian Năstase a avut câteva constante:
Centralizarea excesivă. Bruma de descentralizare democratică începută sub guvernarea CDR din perioada 1996-2000 a fost anulată de guvernul Adrian Năstase. Această politică a funcţionat indiferent de metamorfozele pe care le-a avut acesta. Toate pârghiile au ajuns în mâinile premierului şi ale apropiaţilor săi. Practic, miniştrii – cu excepţia lui Miron Mitrea sau Dan Ioan Popescu – nu au avut nici un cuvânt de spus, deciziile fiind luate la vârf. Singurele dispute pe teme economice fiind cele cu guvernatorul Băncii Naţionale, care nu întotdeauna a răspuns prompt solicitărilor executivului, încercând să ţină piept prin metode monetariste erorilor de politică economică.
Etatismul. Centralizarea a adus după sine un etatism exagerat. Rolul statului a fost exacerbat, dincolo chiar de angajamentele luate de guvern faţă de organismele europene, FMI sau Banca Mondială. De altfel, se pare că aceasta va fi şi tema campaniei electorale, de vreme ce în vizitele făcute până acum Adrian Năstase s-a angajat să “rezolve” probleme care nu ţin de fapt de executiv, cum ar fi de exemplu alimentarea cu apă sau gaze a unor oraşe sau comune.
Politica ajutoarelor de stat. Guvernul Adrian Năstase a dezvoltat o costisitoare politică a ajutoarelor de stat, începând de la ajutoarele pentru căldură până la banii pentru achiziţionarea de computere. Totul pentru a încuraja mentalitatea de asistat, tipică electoratului său. Mass-media a numit chiar această politică “pomeni organizate”. Ele au grevat semnificativ bugetul, nefiind o soluţie viabilă pe termen lung.
Rigidizarea cadrului economic general. O serie de măsuri luate de guvern în această perioadă au avut darul de a genera obstacole suplimentare mediului economic. Legislaţia adoptată, în mare parte prin ordonanţe de urgenţă sau asumarea răspunderii – deci prin eludarea Parlamentului -, a reuşit să ridice obstacole suplimentare. Un exemplu este Codul Muncii, care a creat probleme atât angajatorilor, cât şi angajaţilor, singurii fericiţi fiind liderii de sindicat care şi-au văzut întărite privilegiile. De asemenea, Codul Fiscal introduce o serie de constrângeri inutile pentru agenţii economici.
Absenţa măsurilor reale de reformă. În cei patru ani, Guvernul nu a luat nici o măsură pentru întărirea disciplinei financiare şi reducerea arieratelor. Din contră, acestea au crescut, stârnind îngrijorarea organismelor financiare internaţionale. De asemenea, privatizările marilor companii au fost tărăgănate până la finalul mandatului, lăsând loc speculaţiilor că respectivele companii au fost “supte” la maxim. În cazul companiei naţionale de petrol, cel puţin, lucrurile sunt clare, interesele PSD fiind evidente, contrabanda cu produse petroliere fiind una din căile de alimentare a puşculiţei partidului.
Petardele. De multe ori, guvernul a lansat aşa-numitele “petarde”, măsuri care chipurile ar fi urmat să fie luate. Din păcate, nici una dintre aceste măsuri nu s-a realizat sau, din contră, dacă se îndeplinea, se făcea într-un mod cât mai nereuşit cu putinţă, astfel încât efectul era chiar contrariu. Printre măsurile liberale anunţate se numără reducerea impozitelor, în special reducerea impozitului pe profit de la 25 la 19 procente…
Frica de măsuri prea liberale. Guvernul s-a temut să adopte o serie de măsuri cu adevărat liberale, care ar fi ajutat foarte mult economia românească. Din contră, s-au preferat măsuri conservatoare (cum a fost cazul în problema modificării impozitării salariilor).
Excesul de informaţie. Paradoxal, guvernul a fost mult prea des prezent în mass-media, astfel încât s-a ajuns să nu se mai discearnă între informaţiile cu adevărat relevante şi “spectacol”. Ca atare, anunţurile premierului sau ale unora dintre membrii guvernului nu mai sunt receptate de liderii de opinie (“Iar e Năstase la televizor, spune ceva!”). Din acest motiv, guvernul a avut mari probleme în a-şi prezenta realizările (atâtea câte sunt).
Absenţa strategiei. Este clar că guvernul nu a avut o strategie coerentă şi o viziune economică. Măsurile luate au fost întotdeauna de tip reactiv – la presiuni interne sau externe, foarte puţine dintre ele putând fi caracterizate ca făcând parte dintr-un scenariu coerent. Multe decizii s-au luat fără a calcula impactul lor – renunţarea la cărţile de muncă, “ordonanţa mamelor” etc. – şi guvernul s-a trezit că, în loc de a rezolva o problemă, creează alte zece. Nu există strategii de dezvoltare pentru o industrie sau alta. În aceste condiţii, creşterile sunt haotice şi mai degrabă conjuncturale.
Excesul legislativ. Este adevărat că României îi lipsesc multe legi importante. Din păcate însă, cadrul legislativ care există este unul îmbâcsit, cu multe legi care se bat cap în cap. Executivul a făcut exces de zel în detrimentul Parlamentului, astfel încât o bună parte din legislaţie a fost adoptată prin hotărâri de guvern, ordonanţe de urgenţă sau prin asumarea răspunderii, fără a mai trece prin Parlament. Astfel, rolul opoziţiei a fost redus la cel de decor.
Inconsistenţa. De multe ori s-au luat decizii care apoi au fost modificate sau nu au fost respectate. Acest lucru a creat mari probleme mediului economic, care s-a văzut pus în situaţia de a avea mai degrabă o atitudine defensivă decât una ofensivă, de expansiune economică. În loc să se preocupe de afacerea proprie, agentul economic este forţat să se descurce în hăţişul birocratic.
Administraţia publică. Deşi nu are legătură directă cu economia, administraţia este una din problemele cu care se confruntă agenţii economice. Deşi multă lume consideră că principala problemă a administraţiei o constituie corupţia, de fapt este vorba despre deficitul de competenţă. Managerii din administraţie, fiind numiţi temporar, pe criterii politice, nu au nici un interes în dezvoltarea resurselor umane din sectorul de stat, astfel încât acestea rămân cu o pregătire precară. Cei mai buni ajung mai devreme sau mai târziu în sectorul privat, acolo unde sunt plătiţi conform valorii lor. În plus, administraţia publică este exagerat de numeroasă (aproape 25% din totalul angajaţilor din economie).
Concurenţa neloială. Este alimentată chiar de stat, prin eşalonarea datoriilor “firmelor prietene”, de exemplu. O altă metodă, utilizată din greu, o reprezintă comenzile de stat, de la pixuri şi mape, la construirea de săli de sport, asfaltare de drumuri sau autostrăzi. În această perioadă au fost semnalate numeroase contracte îndoielnice, cel pentru construirea autostrăzii Braşov-Borş fiind numai cel mai consistent.
Absenţa responsabilităţii. În ciuda erorilor comise – de la erori manageriale până la furt intelectual sau deturnare de fonduri (întâmplate chiar în guvern) -, nimeni nu a fost tras la răspundere. Justiţia pare să funcţioneze numai împotriva “duşmanilor” puterii, aspect ce a făcut ca această problemă să fie menţionată – caz unic – în raportul de ţară întocmit de FMI şi, de asemenea, în cel al Băncii Mondiale. De altfel, această caracteristică a fost vizibilă inclusiv după alegerile locale, când anumiţi lideri au trebuit forţaţi să demisioneze, asta după ce au pus în scenă dramolete lacrimogene.
Starea economiei
Având aceste caracteristici, este de mirare că România nu a intrat în faliment.
Din contră, a existat o creştere economică substanţială – care nu poate fi contestată. De asemenea, o serie de indicatori economici, cum ar fi inflaţia sau rezerva valutară, au avut o evoluţie pozitivă. Ne apropiem în sfârşit de o inflaţie de o singură cifră, care, dacă nu va fi atinsă anul acesta, cel mai probabil o vom avea anul viitor. Datorită caracteristicilor prezentate mai sus este evident că nu putem fi consideraţi o economie de piaţă funcţională – decât, eventual, printr-o dispensă politică, însă există o parte din ce în ce mai puternică a economiei care funcţionează pe baze sănătoase şi se ridică încetul cu încetul la standardele de competitivitate necesare. Şi acest lucru se întâmplă în condiţiile unei politici economice de-a dreptul ostile, practicată de guvern.
Pe lângă indicatorii macroeconomici, există îmbunătăţiri vizibile la nivelul populaţiei, unde a crescut foarte mult consumul privat – alimentat din două surse, creditul şi banii românilor din străinătate.
Banii proveniţi din munca în străinătate au ajutat familiile rămase acasă nu numai să supravieţuiască, ci chiar să se dezvolte. În multe curţi din zonele rurale au apărut automobile noi, un tractor sau chiar o combină. În oraşe şi la sate se construiesc case noi – construcţiile fiind una din industriile în plin avânt. În plus, contactul cu o civilizaţie străină şi cu alte mentalităţi a acţionat la un nivel profund, schimbând percepţia oamenilor. Aşa cum anticipam într-un articol anterior, “căpşunarii” s-au dovedit, pe de-o parte, salvatorii PSD, pe de alta, groparii acestuia.
Plecarea unui număr atât de mare de români în străinătate a reprezentat o supapă care a echilibrat tensiunile sociale care – în absenţa ei – ar fi fost inevitabile. Iar banii lor au alimentat creşterea consumului intern care, la rândul ei, a alimentat creşterea economică. Din păcate însă pentru PSD, românii au votat cu altcineva la alegerile locale.
Pe măsură ce oamenii au devenit independenţi de ajutorul de stat şi au observat ce înseamnă o societate capitalistă adevărată, priorităţile lor s-au modificat şi astfel oferta politică şi economică a PSD a ajuns să nu-i mai satisfacă. Şi cum “căpşunarii” au făcut parte iniţial din bazinul electoral PSD-PRM, rezultatul alegerilor locale devine perfect explicabil şi nu lasă prea multe îndoieli asupra celui de la toamnă.
Pe de altă parte însă, aceste evoluţii pozitive au un preţ important. A crescut foarte mult deficitul de cont curent, iar BNR se luptă din greu pentru a face faţă pe piaţa monetară. Banca centrală a atras în prima jumătate de an circa un miliard de euro de pe piaţă, bani pe care, ulterior, a şi trebuit să-i sterilizeze, deoarece economia nu poate “consuma” o asemenea cantitate de bani. Fără acest efort, am fi avut acum o apreciere importantă a leului, care ar fi adus mari dezechilibre în economie.
Economia nu pare să reacţioneze prea tare la stimulii interni – modificări de dobândă realizate de BNR, de exemplu -, aşa cum se întâmplă în economiile normale, ci am putea spune din contră – creditul crescând şi în condiţiile unor dobânzi ridicate.
Nu greşim foarte tare dacă spunem că, la final de mandat, guvernul PSD lasă o economie supraîncălzită, un deficit comercial şi al contului curent de-a dreptul îngrijorătoare. De asemenea, după o lungă perioadă de cantonare într-un trend descendent, inflaţia pare a se dezmorţi şi intra pe un trend invers, periclitând astfel ţinta BNR de a finaliza anul cu o inflaţie de o singură cifră. Acest lucru poate încurca BNR, care îşi propusese ca anul viitor să treacă deja la politici de ţintire a inflaţiei, obiectiv care, cel puţin în momentul de faţă, ne apare cam ambiţios.
Să nu uităm că suntem pe final de an, şi nu orice an, ci unul electoral, iar PSD pare hotărât să sacrifice dezvoltarea economică pe altarul populismului. Recentele creşteri de pensii şi salarii par să fie doar începutul unui proiect generos, care însă este greu de susţinut pe termen lung.
Principalele erori de politică economică
Poate una dintre cele mai grave erori ale PSD o reprezintă politica în domeniul muncii. Aici au fost luate o serie de măsuri dezastruoase care au dus la trecerea unui important procent din veniturile salariaţilor într-o zonă gri, dacă nu chiar neagră. Legislaţie stufoasă, incoerentă, schimbări peste schimbări, culminând cu Codul Muncii, o adevărată monstruozitate ce consfinţeşte triumful sindicatului asupra salariaţilor. Practic, singurii câştigători ai acestui Cod al Muncii sunt liderii de sindicat, care au avut grijă să-şi asigure privilegii excesive. Relaţiile de muncă au fost excesiv birocratizate, lucru care afectează în primul rând statul, cel mai mare angajator, cu peste 1.250.000 de salariaţi. De asemenea, taxarea excesivă a muncii face ca o bună parte din salarii să se refugieze într-o zonă gri, eludând circuitele economice oficiale.
Turismul este o altă zonă în care politicile s-au dovedit dezastruoase. Cu un ministru preocupat de cu totul alte probleme, reforma în turism a stagnat şi astfel bulgarii ne-au luat-o cu mult înainte. În vreme ce la noi turiştii străini nu depăşesc câteva sute de mii, la ei deja sunt milioane. Dracula Parc, staţiunea Europa vor rămâne multă vreme în memorie ca eşecuri răsunătoare ale PSD. Ce a păţit ministrul vinovat? Nimic, desigur, din contră, a fost o vreme purtător de cuvânt al PSD, iar acum a fost retras confortabil în linia a doua.
Administraţia publică – mai precis absenţa reformei în acest domeniu. Administraţia, pe lângă faptul că este stufoasă, 25% din totalul angajaţilor, este profund ineficientă datorită unor politici de resurse umane practic inexistente. În loc să ajute economia, administraţia nu reuşeşte decât să pună beţe-n roate din pricina unui grav deficit de competenţă.
Nerezolvarea problemei arieratelor s-a constituit întotdeaua un reproş la adresa guvernanţilor. A fost repetat de atâtea ori încât ar fi trebuit ca măcar să se ia câteva măsuri. Din păcate nu…
Concurenţa neloială. În loc să fie un arbitru imparţial al scenei economice, guvernul a intervenit, de multe ori brutal, favorizând pe faţă anumite firme sau grupuri de interese. În aceste condiţii, dosarul concurenţei va fi unul dificil de negociat cu Uniunea Europeană. Eşalonând datoriile unor firme, acordând lucrări publice fără licitaţii, guvernul a pus bazele unui grup omogen de companii privilegiate, evident conduse de apropiaţi sau chiar membri marcanţi ai partidului.
Inadecvarea. Din păcate pentru el, PSD rămâne cantonat într-un socialism desuet – viziunea lui Ion Iliescu – depăşit de realitate. Impozitarea salariilor mari cu 80% poate fi atrăgătoare pentru pensionari sau asistaţi, dar nu pentru salariaţi, care doresc să câştige cât mai mult. România şi românii au acum alte priorităţi, iar PSD nu pare pregătit să înţeleagă acest lucru. Discursul PSD şi politicile economice propuse au avut succes în trecut, atunci când activi în România erau încă predominant cei care erau în floarea vârstei în perioada comunistă. Aceştia erau speriaţi de orice schimbare şi astfel discursul populist stângist al lui Ion Iliescu şi al partidului său avea darul de a-i linişti. Acum însă persoanele active sunt cele care în 1989 aveau 20-30 ani, oameni care, mai ales după 15 ani de libertate, au deja o altă mentalitate, alte priorităţi… Investitorii străini nu mai sperie pe nimeni, ci, din contră, sunt căutaţi şi doriţi, impozitele prea mari sunt de natură a îngrijora, mai ales în condiţiile în care cetăţeanul se loveşte de o administraţie opacă şi incompetentă.
Atitudinea. O altă problemă gravă a guvernării PSD o constituie atitudinea. Aroganţa şi opacitatea sa au adus o stare de mare nemulţumire în rândul populaţiei, care a taxat în consecinţă. De asemenea, excesul mediatic (guvernul şi, mai ales, premierul fiind prezenţi în mass-media într-un ritm ce aminteşte de vremuri demult apuse) a creat o stare de saturaţie. Guvernul a tratat cu dispreţ societatea civilă, mediul economic. Măsurile importante au fost luate fără consultarea mediului de afaceri – exemplul cel mai concludent, Codul Muncii a fost discutat numai cu sindicatele, iar când o serie de investitori au propus modificări ale acestuia, sindicaliştii au reacţionat violent, şantajând pe faţă guvernul. Conducând mai ales prin ordonanţe de urgenţă sau hotărâri de guvern, se eludează Parlamentul şi dezbaterea publică.
Privatizări controversate. De-a lungul mandatului lui Adrian Năstase au existat numeroase privatizări discutabile, dintre care cea mai controversată este a Societăţii Naţionale “Tutunul Românesc”.
În concluzie
Se poate spune că, din punctul de vedere al politicii economice, guvernul Adrian Năstase nu este foarte diferit de guvernul Nicolae Văcăroiu, singura diferenţă fiind dată de personalităţile (diametral) opuse ale celor doi. Sub mandatele ambilor premieri România a continuat să băltească într-o pseudoeconomie de piaţă cu reforme făcute pe jumătate şi mai mult de gura Occidentului, cu un centralism depăşit… Singura diferenţă între cele două mandate o reprezintă conjunctura economică internaţională. Datorită eliminării vizelor, aproape două milioane de români au plecat să muncească în străinătate, ei aducând în ţară- sume importante de bani care au salvat guvernul de explozii sociale semnificative.
