Şi a fost şi 1 Mai 2004, ziua istorică a unificării Europei, la nivel nu numai simbolic, ci şi juridic, prin includerea a 10 noi state membre. Încă existentele discrepanţe, inadvertenţe, tensiuni au fost trecute cu vederea pentru a putea pune în mişcare mecanismul Uniunii lărgite. Dezbaterile despre “cum va fi” sunt înlocuite treptat cu realităţile despre “ce este”, şi multă lume aşteaptă, curioasă, dar şi temătoare, rezultatele acestui proces de extindere. Va putea fi considerat un succes, desigur pe nivele de evaluare diferite (economice, politice, instituţionale) sau se va dovedi că, de fapt, nu a făcut decât să îngreuneze relaţiile dintre state şi funcţionarea Uniunii ca atare? Un punct de reper pentru această evaluare este cazul Poloniei. Dacă Polonia va reuşi să se integreze şi să funcţioneze în mecanismele supranaţionale şi interguvernamentale ale Uniunii, atunci se poate spune că procesul de extindere a fost eficient şi pozitiv. Dacă nu, atunci mai sunt chestiuni de reflecţie în privinţa extinderilor viitoare.
De ce Polonia? În primul rând este cel mai mare stat dintre cele nou venite în UE, din punctul de vedere al populaţiei şi teritoriului, şi va deveni al şaselea ca mărime din Europa, din rândul celor 25. În al doilea rând, economic, este unul dintre cele mai problematice. PIB-ul pe cap de locuitor în Polonia este 41% din media Uniunii Europene, cel mai scăzut dintre cele zece noi state mebre. Rata şomajului este cea mai ridicată din Europa lărgită, cu mai mult de una din cinci persoane şomeră, iar 20% din populaţie lucrează în gospodării agricole în majoritate mici şi ineficiente. Un studiu recent al “Economist Intelligence Unit” considera că în aproape 60 de ani Polonia va ajunge la nivelul PIB-ului pe cap de locuitor pe care îl au în prezent statele membre.
În al treilea rând, a fost unul dintre cele mai dificile state candidate din punctul de vedere al atitudinilor pe parcursul procesului de negociere. În 2002, în cadrul Consiliului European de la Copenhaga care a marcat încheierea negocierilor de aderare pentru cele zece state, premierul polonez Leszek Miller a exasperat pe toată lumea prelungind discuţiile până în ultimul minut pentru a obţine concesii şi sprijin financiar cât de mult. Ilustrativă pentru această atitudine este o afirmaţie a fostului ministru de externe polonez, Wlodzimierz Cimoszewicz, din 2002: “Ne dăm seama că este necesar să facem unele ajustări pentru ca Polonia să devină un stat membru credibil. Însă nu trebuie uitat faptul că Polonia a dus la bun sfârşit în ultimii 12 ani transformări mult mai profunde decât au realizat multe alte naţiuni occidentale de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial”.
Mai mult, este singurul nou stat membru care a criticat ferm anumite prevederi ale Tratatului Constituţional, mergând până acolo încât a afirmat că nu îl va vota. Tot în privinţa Tratatului Constituţional, Polonia a adoptat şi o adeziune fermă la valorile creştine europene care ar trebui introduse ca atare în preambulul acestui document fundamental. Şi nu în cel mai nesemnificativ rând, situaţia politică internă a Poloniei este una dintre cele mai instabile din regiunea fost comunistă, cu zece guverne schimbate din 1990, iar birocraţia cea mai dură din întreaga Europă, fiind spre exemplu necesare 230 de zile lucrătoare pentru a deschide o afacere. Toate aceste argumente arată că Polonia poate reprezenta o unitate de măsură a succesului procesului de extindere şi a eficientei funcţionări dintre Europa Occidentală şi Orientală.
Polonia nu a fost un partener uşor de negociere pentru UE pe tot parcursul procesului ce a precedat acceptarea sa ca membru deplin al Uniunii. Epitetele vehiculate la Bruxelles nu sunt dintre cele mai măgulitoare, ele variind de la “extrem de încăpăţânaţi” până la “foarte agresivi”, deşi oficialii polonezi explică maniera lor de negociere prin interesul lor puternic în prosperitatea Europei. Aşadar, surpriza nu a fost mare atunci când Polonia s-a solidarizat cu Spania în Convenţia Europeană pentru a apăra prevederile Tratatului de la Nisa referitoare la numărul de voturi din Consiliu, astfel încât opoziţia celor două state a blocat adoptarea Tratatului Constituţional în Decembrie 2003, sub preşedinţia italiană, aşa cum era prevăzut.
Ţara- Populaţie Tratatul de la Nisa
GERMANIA- 82,797,408 29
FRANŢA 59,329,691 29
UK 59,511,464 29
POLONIA 38,646,023 27
SPANIA 39,996,671 27
Prin Tratatul de la Nisa, cele două state primeau un număr aproape la fel de mare de voturi ca şi Franţa, Germania-, Marea Britanie, deşi populaţiile lor erau mult mai reduse ca număr. Propunerea de Tratat Constituţional schimbă acest raport de forţe, în defavoarea statelor cu număr mai mic de locuitori. Astfel, Articolul 24 din Tratatul Constituţional dă o nouă definiţie majorităţii calificate, afirmând că aceasta este “o majoritate a statelor membre, reprezentând cel puţin 3/5 din populaţia Uniunii”. Pe scurt, fiecare stat ar avea de fapt un singur vot, iar pentru a obţine majoritate calificată ar fi nevoie ca state membre reprezentând cel puţin 60% din populaţia UE să voteze în favoarea unei decizii.
Argumentele pe care Polonia le aduce în sprijinul susţinerii sistemului de la Nisa sunt în primul rând de ordin procedural, Polonia considerând că a fost o eroare a Prezidiului Convenţiei Europene introducerea acestei modificări în Tratatul Constituţional, atâta vreme cât sistemul de vot nu a fost prevăzut ca subiect de dezbatere în cadrul Declaraţiei de la Laeken, asupra propunerii din cadrul Convenţiei nu a existat un consens (18 state exprimând în scris sprijinul pentru sistemul de la Nisa) şi Declaraţia de la Nisa consfinţise deja acordul asupra transformărilor instituţionale necesare pentru extindere. În al doilea rând, oficialii polonezi au căutat să contrazică argumentele Convenţiei în favoarea noii majorităţi calificate, ce ar urma să fie mai simplă, mai democratică şi mai eficientă. Un argument propriu-zis al părţii poloneze este că sistemul de la Nisa a fost cuprins în Tratatul de Aderare, subiect de referendum în multe ţări. În consecinţă, modificarea modalităţii de vot înseamnă încălcarea voinţei unei mari părţi a populaţiei europene.
Această opoziţei a Poloniei şi Spaniei faţă de sistemul propus de Tratatul Constituţional a determinat crearea unei soluţii de compromis – “dubla majoritate”, care păstrează sistemul din Tratatul Constituţional – un stat – un vot, însă prevede ca majoritatea să fie formată din cel puţin 50% din statele membre care să voteze pentru, cu condiţia suplimentară ca ele să reprezinte cel puţin 60% din populaţia Uniunii. Această soluţie de compromis ar putea fi acceptată în condiţiile în care ea ar fi aprobată de majoritatea guvernelor până în 2009 şi ar intra în vigoare în 2015, până atunci urmănd să funcţioneze sistemul Nisa.
Valorile creştine explicit cuprinse în Preambulul Constituţiei europene reprezintă un alt subiect în legătură cu care Polonia se află pe poziţii opuse multor state membre UE. În propunerea de Tratat nu există o referire clară la Dumnezeu, ci numai la “moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei”. O mai clară referire nu este dorită mai ales de Franţa şi Belgia, în timp ce Polonia militează pentru afirmarea clară a creştinismului ca parte a tradiţiei Europei, “în numele adevărului istoric şi al aşteptărilor legitime ale sutelor de milioane de europeni”.
Buna funcţionare a Poloniei în mecanismul UE ar fi benefică pentru ambele părţi. Economia UE ar putea fi energizată prin provocările şi competiţia venite din partea noilor state membre. Mai mult, “Polonia poate să contribuie şi la construirea politicilor europene. Unii spun că polonezii vor aduce noi abordări şi idei la Bruxelles care vor revitaliza birocraţia europeană şi vor îndepărta centrul de gravitate UE de pe axa Paris-Berlin. Deşi guvernul trebuie să regelementeze propriile probeleme bugetare, Polonia, împreună cu celelalte nou venite din Europa Centrală şi de Est va sprijini probabil la nivel european politici economice liberale, în stil britanic”, spunea Jacob Tusch-Lec, Merrill Lynch & Co, Londra. Până acum, procesul de extindere era văzut doar din perspectiva transformărilor pozitive pe care apartenenţa la UE o va aduce fostelor ţări comuniste. Însă, de fapt, poate fi un proces cu două sensuri, realizarea acestui potenţial fiind o unitate de măsură a eficienţei procesului ca atare. Dacă Polonia, împreună cu celelalte state nou venite, vor şti şi vor putea să facă diferenţa la nivelul Uniunii, atunci extinderea este un câştig pentru toţi. Şi poate că polonezii ştiu ei ce ştiu atunci când spun că poziţiile lor dure sunt în interesul Europei.
Publicat în : Politica externa de la numărul 15
