În ciuda creşterii din ce în ce mai mari a cererii, majoritatea analiştilor consideră că preţul actual al petrolului nu este deloc legat de aceasta. Există chiar unele comparaţii cu boom-ul dotcom-urilor din anii ’90. Lee Raymond, preşedintele Exxon Mobil, cea mai mare companie petrolieră, este tranşant: “Petrolul este materie primă şi istoria ne arată că niciodată materiile prime nu au putut păstra un preţ ridicat.”
Jocurile OPEC
Cei care guvernau regulile jocului au fost cei 11 membri ai OPEC (The Organisation of the Petroleum Exporting Countries). În teorie, membrii acestui cartel pot influenţa preţul petrolului, fie în jos, prin mărirea capacităţii de producţie, fie în sus, prin limitarea ei. Numai că aceste influenţe sunt şi greu de pus în practică, deoarece ei dispun de foarte puţine rezerve, de aceea cantităţile pompate nu pot creşte peste noapte (oricum, nu pot creşte fără nişte costuri impresionante).
Membrii OPEC susţin că temerile privind epuizarea zăcămintelor sunt “nejustificate”. Evident că producătorii de petrol vor găsi întotdeauna resurse, atunci când “preţul este corect”. Arabia Saudită a făcut eforturi mari pentru a pune în producţie câmpuri noi şi a le închide cât mai târziu pe cele vechi. La fel Kuweitul. Aşa încât, la finele lui 2004 s-a ajuns la un echilibru pe piaţă şi preţurile au scăzut drastic, OPEC chiar considerând necesar să reducă producţia cu 1 milion de barili pe zi.
Desigur, organizaţia nu este interesată să lase prea mult lucrurile aşa. A priceput destul de repede că un preţ peste 50 de dolari, deşi dureros, nu este descurajant pentru consum, afirmând că această creştere a preţului petrolului este un semn al creşterii economice, şi nu o slăbiciune economică. În plus, stocurile americane de petrol se află la niveluri liniştitoare, iar moneda sa este în scădere, ceea ce oricum reduce marjele de profit ale ţărilor exportatoare de petrol.
Ţările OPEC consideră că pompează suficient petrol. Ceea ce probabil că este şi adevărat. Dar are suficiente puţuri? Aceasta este întrebarea care se va pune dramatic în viitorul apropiat, deoarece există analişti care susţin că OPEC utilizează în acest moment întreaga sa capacitate, cu excepţia unei cantităţi de 1,5 milioane de barili pe zi. Ceea ce este destul de îngrijorător, de vreme ce ar fi nevoie de cel puţin dublul acestei cantităţi pentru a fi siguri că evenimente precum cele petrecute anul trecut în octombrie sau anul acesta în martie nu se vor mai repeta. Se pare că la următoarea reuniune – din aprilie – FMI va solicita OPEC creşterea marjei până la 5 milioane de barili pe zi.
În prezent, cota OPEC este de 27 milioane de barili pe zi, dar există voci care afirmă că această cotă este depăşită şi că o decizie referitoare la creşterea ei va avea mai degrabă rolul de a legitima acele depăşiri şi a linişti piaţa.
Întâlniţi la Isfahan, Iran, pe 16 martie, reprezentaţii OPEC au decis să crească producţia cu 500.000 de barili pe zi, fiind pregătiţi să suplimenteze cu încă 500.000 în cazul în care preţurile rămân la fel de ridicate. Din păcate însă, această decizie a rămas fără prea multe urmări, punându-se acum la modul serios întrebarea cât anume şi dacă OPEC mai controlează preţul petrolului.
Criză fără precedent?
Faţă de 2001, preţul petrolului este mai mult decât dublu, exprimat în dolari. Însă, în termeni relativi, petrolul era mai scump în anii ’70 şi ’80. La preţuri actualizate, azi un baril de petrol ar fi costat în jur de 80 de dolari. De exemplu, între august 1973 şi ianuarie 1974, preţul petrolului a crescut cu 274% (faţă de o creştere în prezent de 136%). Faţă de criza petrolului din ani ’70, actuala criză nu este chiar atât de importantă. Atunci, ea a fost alimentată din plin şi de criza politică de la Washington, care se afla în plin scandal Watergate, ca atare administraţia avea prea puţine mijloace pentru a face faţă crizei.
Şi atunci, ca şi acum, avem de-a face cu o ripostă a lumii arabe împotriva SUA – la vremea respectivă ca urmare a implicării în conflictul arabo-israelian, acum, ca urmare a conflictului din Irak, dar nu numai. În anii ’60, ţările arabe au format un cartel pentru a se apăra împotriva companiilor petroliere care ţineau preţurile în frâu, limitând astfel profiturile ţărilor exportatoare. Zece ani mai târziu, ele erau cât pe-aci să doboare civilizaţia occidentală.
Există voci în prezent care susţin că acum criza este opera Al Qaeda, care foloseşte această armă pentru a lovi în duşmanul său de moarte, SUA. De aceea, poate nu întâmplător în Irak sunt atacate cu predilecţie ţintele petroliere.
Analizând la rece situaţia din anii ’70, se poate spune că principala cauză a crizei a fost totuşi incapacitatea administraţiei americane de a gestiona resursele de petrol şi supraconsumul şi mai puţin embargoul statelor arabe. De-abia în timpul administraţiei Carter au ajuns americanii să fie conştienţi de problema energiei şi să adopte o serie de măsuri ce au dus la o soluţionare a problemelor din trecut.
În trecut, OPEC reuşea să controleze foarte bine preţul petrolului prin reglarea producţiei.
Cu mâinile legate?
Poziţiile oficiale susţin că ţările OPEC au făcut tot ce le stă în putinţă pentru a reduce preţul şi că au rămas fără opţiuni. Creşterea fără precedent a consumat aproape tot surplusul disponibil. Majoritatea analiştilor spun că acum consumul s-a apropiat la peste 95% din capacităţile de producţie. Singura ţară care mai are surplus este Arabia Saudită, dar şi ea este la 90% din capacitate, conform departamentului de stat al Energiei. Ministrul algerian al petrolului, Chkib Khelil, a declarat la Isfahan că “nu prea avem ce să mai facem”. La fel a declarat Abdullah al-Attiyah, ministrul petrolului din Qatar – “OPEC a făcut tot ce i-a stat în putinţă”.
Există voci care acuză OPEC că deliberat procedează în acest mod şi că oricum este greu de verificat în practică dacă aceste afirmaţii au sau nu acoperire. Însă, chiar dacă nu există un consens asupra dimensiunii reale a rezervelor OPEC, toată lumea este de acord că la o creştere estimată anul acesta la circa 2 milioane de barili pe zi în 2006 nu vor mai rămâne capacităţi în exces.
În plus, creşterea preţului petrolului la producător a dus la creşteri pe care OPEC nu le poate controla, dar care se adaugă la preţul plătit de consumatori. Astfel, preţul transportatorilor a crescut de la 3,5 la 10 dolari pe baril, astfel că, la un preţ de 45 de dolari pe baril, în conturile producătorului ajung doar 25.
Aşa încât, în momentul de faţă, OPEC nu are într-adevăr prea multe alternative, decât să menţină status-quo-ul.
Creşterea economică mondială şi preţul petrolului
Nici miniştrii OPEC, nici analiştii economici nu consideră că preţul actual al petrolului va avea un impact asupra dezvoltării economice globale, nici măcar dacă el va ajunge la 60 de dolari. Se consideră că acum economia americană este mai puţin dependentă de petrol decât a fost în urmă cu 30 de ani, în timpul crizei din anii ’70, atunci când preţurile ajunseseră la 80 de dolari pentru un baril (în preţurile actuale). Astfel, există analişti care consideră că nici măcar la 100 de dolari pentru un baril nu vor apărea influenţe semnificative asupra dezvoltării economice mondiale. Rodrigo Rato, şeful Fondului Monetar, spunea că “într-adevăr, preţul petrolului reprezintă un risc, dar nu există motive de îngrijorare asupra estimării unei creşteri globale de 4% a economiei în 2005”.
Ritmul de dezvoltare al Chinei, Indiei şi Braziliei nu pare momentan intimidat de creşterea preţului petrolului. Dezvoltarea acestor ţări este energo-intensivă şi deja IEA – International Energy Agency – a început să revizuiască estimările iniţiale, cu circa 100.000 de barili pe zi numai în cazul Chinei.
De asemenea, nici economia americană nu a dat semne de îngrijorare, în ciuda unui sezon rece care a crescut cererea de combustibil. În momentul de faţă, SUA se află în “intersezon”, adică la terminarea sezonului rece şi înainte de a începe sezonul călătoriilor care conduce la creşterea cererii de combustibili auto.
În aceste condiţii este greu de vorbit acum de o criză a petrolului. Dar nici nu suntem foarte departe de asta atunci când cererea va depăşi capacitatea de producţie.(C. B.)
