Nu e nevoie de nici o demonstratie a faptului ca traim vremuri de criza. O omenire sta atârnata de ecrane pe care urmareste lupte dure si dispute amare. Dar sintagma ce se afla pe buzele tuturor, “criza irakiana” acopera de fapt doua crize.
Criza irakiana propriu-zisa e veche si se poate explica în termeni foarte simpli. Un stat – Irakul azi, îsi ataca în 1990 vecinul – Kuwait, si îl ocupa. E somat de catre Consiliul de Securitate sa evacueze teritoriile ocupate si nu se conformeaza. Dupa paisprezece rezolutii este obligat de coalitia militara condusa de SUA, sa o faca. Razboiul din Golf a fost cel mai spectacular si urmarit conflict de dupa razboiul mondial. Consiliul de Securitate decide dezarmarea si cum aceasta nu se realizeaza, Irakul e somatde un nou rând de rezolutii sa se conformeze, si un nou embargo se instituie. Criza irakiana se întinde peste un deceniu. Ea urmeaza schema sistemului international clasic: un stat ataca pe altul si agresiunea e condamnata. Statul victima cere ajutor, dar nu de la ONU, al carui sistem de securitate colectiva nu a functionat decât în cazul razboiului coreean, din cauza scaunului gol al unei mari puteri (URSS), ce putea obiecta. Ceea ce nu a însemnat sa nu joace alte roluri, ca operatiile de mentinere a pacii si a supravegherii liniilor de armistitiu. Sistemul de securitate colectiva din Carta ONU presupunea mijloace de constrângere, trupe internationale terestre, navale si aeriene puse la dispozitia ONU, care sa conduca operatii militare cu generalii numiti de organizatie. Deci pe cine se bazeaza un agresat, daca nu pe ajutorul unor state interesate în pacea regiunii, a unor aliati, a unor prieteni si vecini? Ei vor invoca desigur condamnarea formala a agresorului de catre ONU. Aceasta organizatie este expresia de vârf a actualului sistem international bazat pe state membre. Nu poate face decât ce vor acestea. Carta îi interzice sa se amestece în treburile interne. În crize lungi de patru decenii, ca cea a apartheidului, n-a putut interveni efectiv: a fost invocat principiul de aur al neamestecului în treburile interne. În marea majoritate a conflictelor ce au avut loc, ONU nici macar nu si-a spus cuvântul. Razboaie ca Vietnamul, Afganistanul, razboaie africane sau latino-americane, nu au figurat pe ordinea de zi. Marile puteri au paralizat timp de cinci decenii, cu sau fara razboi rece, sistemul de interventie colectiva al Natiunilor Unite.
Crizele politice au fost întotdeauna dramatice. În ele este vorba de conflicte între parti care fusesera legate de interese comune, dar, din cauza unui litigiu nesolutionat, se afla în situatia rupturii, adica a întreruperii relatiilor si interactiunii normale, înlocuite eventual prin interactiunea violenta (conflict armat, razboi) sau a alternativei fericite a reconcilierii pe bazaunei solutii pasnice. În timpul razboiului rece, care a fost presarat cu multe crize: interventia sovietica în Ungaria (1956), criza Berlinului (1959-1961), crizarachetelor din Cuba (1962), interventia sovietica în Cehoslovacia (1968) si alte crize în numeroase tari afro-asiatice, acestea au fost teste ale coexistentei. Unele situau omenirea pe pragul catastrofei nucleare, ca în cazul crizei cubaneze. Daca între superputerile nucleare s-ar fi putut produce o ruptura ireparabila, altele provocau doar proteste diplomatice sau înasprirea relatiilor care însa continuau, restabilind echilibrul nesigur si instabil al terorii si facând sa reintre lucrurile într-un fagas relativ (si precar) de normalitate. Dupa patru sedinte aprinse, Consiliul de Securitate, în criza cubaneza, si-a suspendat sedintele, n-a adoptat nici o rezolutie si nici macar nu a înregistrat acordul realizat prin canalele bilaterale americano-sovietice.
Trasatura pe care o deducem din aceasta succinta incursiune istorica, ca fiind caracteristica pentru criza politica internationala, este ruperea, fisura, spartura unui sistem ce tinea unite parti care în timpul crizei contemplau separarea. Exista o criza a relatiilor între partile componente ale Cehoslovaciei; ea se termina prin divizarea tarii in doua state noi, pe cale pasnica. Exista cam în acelasi timp o criza a federatiei iugoslave; ea duce la desfacerea tarii în sase unitati statale noi, de data asta cu spasme violente si razboi. Descompunerea federatiilor si statelor secolului trecut, cea mai spectaculara fiind aceea a Uniunii Sovietice (zece state noi !) tine de secolul trecut si de sistemul international care l-a caracterizat.
Acest sistem creat la 1648 la închiderea razboiului de treizeci de ani, se bazeaza pe state, ca unice unitati legitime ale scenei lumii. La rascruce de secole si milenii, un alt sistem de organizare a lumii se anunta: sistemul global. În primul rând, acesta mai are si alti actori decât statele: corporatii (în unele cazuri mai bogate decât statele – cu cifre de afaceri mai mari decât bugetele sauPIB-ul acestora), organisme neguvernamentale, societate civila, societate academica, grupari profesionale, orase, regiuni si de ce nu, chiar indivizi. Când lordul Bertrand Russell, laureat al Premiului Nobel si pacifist, a trimis o scrisoare lui Kennedy si Hrusciov în timpul crizei cubaneze, a avut mai multa audienta internationala decât multe figuri politice ca precursor al vocii societatii civile. În al doilea rând, globalitatea aceasta e irezistibila. Ea se bazeaza pe tehnologie avansata, al carei uz de facilitare a comunicarii si informatiei, dincolo si peste orice granita geografica, schimbând sensul timpului si spatiuluipentru omul contemporan, nu se pune la vot si nu cere aprobarea nimanui. Conditiile pentru regruparea omeniri în retele de interese sunt astfel create. Daca este pe internet, un articol al acestei reviste va fiaccesibil în orice loc al planetei.
La ora aceasta, ne aflam în tranzitie de la sistemul international la sistemul global. Primul are institutii cu reguli, norme si conventii, în frunte cu Natiunile Unite si cu marea sa familie de agentii guvernamentale. Sistemul global nu are înca institutii, nici reglementari. Pe terenul sau liber intra tot soiul de actori ilegali, care profita de starea de interregn, cum sunt toti traficantii de arme, de carne alba, de bani negri, mafiotii si teroristii. Alte activitati pasnice si importante au beneficiat de globalitate si au adus activitatile lor la niveluri exceptionale: cooperarea financiara, comertul, cooperarea economica, stiintifica, cea educativa, turistica, aproape toate, în mod predominant,efectuate de actori neguvernamentali. Statele si guvernele sunt ultimii beneficiari ai mijloacelor globalitatii. În materie de propaganda si imagine, au deschis pagini utile de internet, dar activitatile lor practica în general contactul bilateral, predominant face-to-face, sau cel multilateral în conferinte si reuniuni numeroase, la care delegatii guvernamentali se deplaseaza fizic. Mii de conferinte ar putea fi economisite prin sistemul e-conferences pentru care toate conditiile sunt întrunite.
Globalizarea e usor de recunoscut: multiplicitatea de actori si strânsa lor conexiune. Zecile de organisme internationale prezente în conflictele Balcanilor satisfac prima caracteristica, dar nu si pe a doua. Actori mari ca organismele integrate nu si-au definit pozitia în globalitate si atât mai putin în sistemul ONU. Globalizarea apeleaza mai energic la interventia în treburile interne ale statelor în cazul delincventelor grave, într-o perioada în care statele accepta transferul de suveranitate în procesele de integrare, dar dispune de mijloace pasnice bine puse la punct. Iarasi, prima trasatura e vizibila în evenimentele recente, dar a doua nu. Globalizarea e pragmatica si nu doctrinara, iar sistemul ei multipolar. Prima caracteristica se poate vedea, a doua nu e înca realizata.
Criza a doua, de sub eticheta irakiana, priveste un conflict neviolent. Este în faza discursurilor. Priveste tensiunea si ciocnirile de opinii contrare ale membrilor a trei organizatii: NATO, UE si ONU. Motivul este tot Irakul, dar radacinile neîntelegerii si mai ales consecintele nu tin de speta dezbaterii, adica de modul de a dezarma Irakul prin interventie armata sau metode pasnice. Însa, tot criza este, daca tinem seama ca sensul acestui termen vine de la grecescul “a decide” si intr-adevar soarta unei crize sta în decizia de la punctele ei de rascruce, acolo unde spirala merge în sus spre explozie sau deznodamânt fatal sau pe trepte în jos în de-escaladare.
Crizele celor trei organizatii sunt crize politice, de sistem. Ele nu sunt crize de securitate ci privesc modul în care aceasta este asigurata. Mai mult: se refera la organizarea lumii. Au loc într-un moment istoric când se trece de la un sistem la altul. A avut oare acest sistem global timp sa aiba crize când se afla de abia în anii copilariei? Sa luam, de pilda, actele teroriste din Septembrie 2001 în New York. Numai prin intensitate ele difera de ceea ce traim din anii 1970 încoace. Terorismul e o plaga a vechiului sistem mostenita de globalitate. E o criza de securitate, care nu poate fi asigurata prin metodele clasice. Dar, desi poate fi facilitat de transportul facil, legaturi, comunicare si mijloace ale globalitatii, nu este un produs al acesteia. Magnitudinea si intensitatea sfidarii sunt într-adevar noi, dar fenomenul e o expresie sau un produs al crizelor vechi si al ranilor nevindecate ale secolului trecut. Nici vociferarile împotriva carentelor globalizarii si a lipsei institutiilor de sistem nu înseamna înca o criza, nici protestele celor ce se simt dezavantajati de cursa ei frenetica competitiva.
Termenul de criza se aplica la evenimentele din Februarie 2003 când s-a ivit o fisura în componenta principala a sistemului international si anume în organismele înfiintate si sustinute de societatea occidentala sau euroatlantica.Gravitatea acestei crize consta in alternativele solutiei: adâncirea fisurii pâna la ruptura sau separare si continuarea conlucrarii.
Confruntarea celor doua puncte de vedere (SUA – Anglia si înca 40 de state pentru interventie neîntârziata, Franta – Germania împreuna cu China si Rusia pentru proceduri pasnice sub egida ONU, sustinute de alte state si largi miscari populare) a adus o modificare paradoxala a problemei: cazul Irak prezenta o importanta mai mica decât consecintele ei pentru lumea occidentala. Din septembrie 2001, aceasta lume e trezita la o realitate dura: e sfidata de acte teroriste majore si de un pericol de tip nou, cu un dusman greu de identificat si de localizat; se afla minoritara într-o lumeostila, în ascendenta numerica rapida; are de rezolvat probleme noi cu institutii si metode vechi si ineficiente. Trece acest prag al dificultatii si creeaza o larga alianta a civilizatiei care uneste state din toate categoriile si regiunile împotriva dusmanului comun. Si putin dupa aceea, pe tema tacticii de urmat în cazul Saddam, aceasta lume mica se rupe în doua, distrugând si marea coalitie antiterorista dupa ea. Din punct de vedere istoric, este cea mai mare eroare ce se putea produce la începutul unui secol, pe care l-ar fi transformat într-o era anarhica si distrugatoare pentru pozitia ei în lume.
Criza a fost dezbatuta, solutia a fost cautata si protagonistii au revenit la ratiune în trei acte.
Actul 1.
Februarie 2003. La sediul NATO din Bruxelles se discuta cererea statutara a Turciei de a primi ajutor de la organizatie. SUA este profund interesata în sprijinirea unui aliat de baza în campania anti-irakiana, interes denuntat de un trio european: Franta, Germania si Belgia care se opun,motivând o miscare ce ar facilita solutia razboiului. Si în acest caz, tema formala e mult depasita de implicatiile deciziei. O solutie a Secretariatului General esueaza. Alta este creata prin explorarea unor proceduri interne. Ea reuseste. NATO evita o ruptura , continua sa functioneze pe o platforma comuna. Alternativa a fost evitata. Nici SUAsi sustinatorii sai, nici Franta si prietenii sai nu au creat noi institutii obediente si fidele.
Actul 2.
Februarie 2003. Se joaca la Bruxelles, la sediul UE. Ministrii de externe membri ai Consiliului sunt chemati sa se pronunte în privinta unui punct de vedere european comun fata de problema dezarmarii Irakului. La început, confruntare aspra a partizanilor solutiei SUA, si a celor favorizând metoda ONU. La orizont, imposibilitatea unui acord si prin aceasta distrugerea oricarei aspiratii de a conduce Europa spre o politica externa comuna, piesa esentiala în desfasurarea unitatii europene. Mai mult decât atât, înghetarea întregului proces si polarizarea celor doua tabere în factiuni adverse si rivale. În ultimul moment, formula comuna e gasita, ratiunea prevaleaza, UE continua sa existe si sa-si urmeze programul.
Actul 3.
Martie 2003. se joaca la ONU, în sala Consiliului deSecuritate. Batalia se duce în jurul unei rezolutii prezentate de SUA si Anglia, cerând în esenta lumina verde pentru interventia lor, ca urmare a neîndeplinirii de catre Irak a cererilor impuse de rezolutia unanima a Consiliului se Securitate 1441 din decembrie. Oricât de ciudat ar parea, si în acest caz, faptul daca Irakul este atacat de fortele SUA sau nu, aremai putina importanta decât daca atacul se face cu aprobarea tacita sau expresa a ONU sau daca o dezaprobare e sanctificata printr-un veto sau un vot negativ în Consiliul de Securitate. Ultimul caz distruge ceea ce mai exista dinautoritatea ONU si risca sa puna organizatia la cosul relicvelor vetuste ale istoriei. Înseamna ca intram într-o perioada în care normele si institutiile create pentru pacea si securitatea internationala, chiar asa slabe si ineficiente cum sunt,nu mai au valabilitate. Preludiu procedural minuscul la razboiul de treizeci de ani al noului secol, dupa unii. Rezolutia nu se pune la vot. Fisura nu se adânceste. Exista o rezolutie unanima din noiembrie 2002, care poate fi interpretata diferit. Razboiul poate începe în interpretarea SUA, dar nu este legal în interpretarea altora; aparentele formale sunt salvate. ONU îsi continua activitatea.
Mai mult decât atât, are în reconstructie un rol recunoscut de toti. UE îsi mentine coeziunea în jurul acestei idei (summit-ul din martie), adoptând un text unanim. De data aceasta ONU e mai bine pregatita pentru activitate, are agentii de asistenta umanitara si practica în restabilirea ordinii de stat (Cambodgia). SUA au facut la Azore o declaratie care se îndeparta de planurile ei anuntate anterior de a guverna singura tara în timpul perioadei de reconstructie, recunoscând rolul ONU. Razboiul se desfasoara pe o perioada nesigura, dar lumea vorbeste de perioada postbelica, subiect reparator pentru tensiunea celor trei organizatii vizitate de criza. Dar aceasta nu e rezolvata. Noi dispute se anunta în privinta rezolutiilor care vor fi adoptate la ONU pentru demararea procesului. În fond, ONU a girat si fondul veniturilor din petrol de care Irakul dispunea doar pentru hrana si medicamente. Oponentii razboiului, ca Franta si Rusia, anunta ca nu vor vota nimic ceea ce ar putea legitima retrospectiv interventia militara a SUA. Chiar daca se acorda sanse de reconciliere la nivelul liderilor, societatea civila manifesta prin miscarile sale mult mai adânci diviziuni si tendinte de radicalizare.
Reforma ONU sau o noua institutie a societatilor globalizate, structura institutionala si politica a noului sistem (cine face legea, cine decide), locul fiecaruia în sistem (UE sau NATO) vor fi marea tema a acestui secol. La urma urmei, e vorba de marea familie a omenirii si de supravietuirea ei în conditii de pace.
Publicat în : Politica externa de la numărul 2
There are even companies who can give help with graduate school https://www.affordable-papers.net/ applications and job hunting after you graduate.
