Politica externă americană în Orientul Mijlociu poate genera o severă disonanţă cognitivă. Palestina şi Iranul sunt un bun exemplu. Politicile actuale ale Casei Albe faţă de palestinieni şi de regimul clerical din Teheran arată cât de uşor este ca realitatea să fie înlocuită de iluzii şi speranţa în diplomaţie să ascundă nevoia unor decizii.
Problemele SUA din Irak stau în mare parte la baza acestei situaţii. Casa Albă se bâlbâie din 2005, afectată în primul rând de tactica şi strategia Secretarului pentru Apărare Donald Rumsfeld şi ale Gen. John Abizaid, iar acum este contaminată de lipsa de încredere în sine în ceea ce priveşte acest război şi posibilitatea păstrării sprijinului politic în ţară. Fostul senator democrat Bob Kerrey, membru al comisiei 9/11, a pledat cauza războiului din Irak simplu şi elocvent într-un interviu în Wall Street Journal. Însă noul Secretar pentru Apărare, Robert Gates, membru al Grupului de Studiu privind Irakul, dovedeşte tot mai clar că nu poate aduce argumente în favoarea unor războaie – cel din Irak şi cel, mai general, împotriva jihadismului – pe care nu pare să le înţeleagă sau în care nu pare să creadă.
Administraţia Bush a obosit. Argumentele în favoarea războiului din Irak sau a celui împotriva terorismului, care cândva erau expuse cu uşurinţă (deşi rareori elocvent) se aud acum tot mai rar. Aşa încât suntem nevoiţi să cernem conţinutul tematic din acţiunile SUA.
Cisiordania şi Gaza sunt tot mai mult pradă confruntărilor civile – în Irak astfel de violenţe sunt uneori numite chiar “război civil” – şi totuşi numeroase voci, atât din interiorul cât şi din afara guvernului american, consideră că un acord israeliano-palestinian este încă posibil, cu condiţia ca Washingtonul să accepte să forţeze Ierusalimul să facă anumite concesii. Însă mişcarea fundamentalistă islamică Hamas şi-a câştigat puterea electorală şi militară prin promovarea unei ostilităţi fără rezerve împotriva existenţei Israelului. Fatah, piatra de temelie a acum defunctei Organizaţii pentru Eliberarea Palestinei şi fundamentul politic pe care Europa şi administraţia Bush vor să construiască un stat palestinian care să coexiste paşnic cu vecinii israelieni, a devenit tot mai pronunţat anti-sionistă şi anti-semită. Competiţia cu Hamas, mai populară şi mai religioasă, defineşte acum direcţiile Fatah. Nu doar în Cisiordania şi Gaza, ci în întreaga lume musulmană sunită, fundamentalismul a eclipsat aproape orice alt strigăt de luptă. Născut din mânia faţă de tăvălugul de neoprit al modernităţii occidentale, care seduce şi distruge rădăcinile, fundamentalismul islamic nu dă nici un semn de declin în teritoriile sunite, ca să nu mai vorbim de Palestina, unde credincioşii trăiesc chiar faţă în faţă cu occidentalii bogaţi, puternici din punct de vedere militar şi avansaţi din punct de vedere tehnic.
Procesul de pace a devenit o instituţie în Washington
Pentru mulţi democraţi şi republicani Procesul de pace s-a transformat într-un reflex. În mod normal, cei care ştiu puţină istorie se vor grăbi să afirme că problema israeliano-palestiniană este un factor cheie în răspândirea radicalismului religios în lumea islamică şi în Europa. Însă dinamica ce acţionează în Palestina – unde fundamentalismul islamic roade cadavrul în descompunere al dictaturii seculare – este exact ceea ce am văzut aproape peste tot în lumea arabă. În Algeria, Siria şi Irak, acest proces a fost chiar mai violent decât în Cisiordania şi Gaza.
Israelul nu are practic nicio legătură cu această coliziune în plină desfăşurare între modernitate şi Islam. Şi totuşi este foarte probabil ca majoritatea palestinienilor, poate chiar o majoritate decisivă, să nu vrea să trăiască paşnic alături de un “stat de colonişti evrei, occidentali.” Nu întâmplător Fatah s-a apropiat ideologic de Hamas. Musulmanii religioşi, ca să nu mai vorbim de fundamentalişti, urăsc ideea unui stat evreu, occidental în ceea ce ei consideră a fi Orientul Mijlociu musulman. Pe măsură ce fundamentalismul a câştigat teren în regiune, dictatorii sprijiniţi de SUA şi clientela lor politică – establishmentul procesului de pace din Orientul Mijlociu – au devenit o tot mai redusă minoritate în mijlocul unei majorităţi tot mai loiale politic, puternic iritate de însuşi conceptul de “Israel”.
Din fericire, în cazul palestinienilor, căutarea unei noi politici de către Administraţie nu poate dăuna prea mult Statelor Unite. Palestinienii s-au realăturat cu entuziasm goanei nebune a istoriei islamice moderne. Nu mai sunt un popor special, aparte. Palestinienii se află în primele etape ale “războiului lor civil”, şi nu se poate şti când se va sfârşi acesta – deşi o predicţie rezonabilă ar fi aceea că aceste prime runde vor fi castigate de Hamas iar iluzia unui partener palestinian în procesul de pace va muri chiar şi în rândul celor mai optimişti americani şi europeni.
Contează mai puţin ce pot face concret SUA în problema israeliano-palestiniană. Însă ce este trist şi îngrijorător este măsura în care acest eşec la nivel filosofic este confirmat de acţiunile Casei Albe. Acolo unde cândva administraţia încerca să înţeleagă răspândirea radicalismului islamic (aluziile sugestive ale preşedintelui privind sprijinul acordat de SUA autocraţiei din Orientul Mijlociu au fost deschizătoare de drumuri în acest sens), acum administraţia excelează într-un limbaj şi priorităţi tipic deceniilor pe care preşedintele le critica înainte. Departamentul de Stat, o instituţie extrem de conservatoare şi prudentă care, ca toate ministerele de externe, există pentru a întări relaţiile la nivel de guverne, aşteaptă în continuare revenirea la lumea familiară, relativ uşor de controlat a negocierilor dintre Israel şi Fatah.
Casa Albă, care îşi face mai puţine iluzii, poate că îşi doreşte pur şi simplu să menţină aparenţele unui proces de pace, în avantajul legăturilor trans-atlantice. Există motive pentru aceasta, dat fiind rolul esenţial al Europei în impunerea unor sancţiuni serioase împotriva Iranului care încearcă să fabrice armament nuclear. Doar o mică concesie, pentru a linişti spiritele la BBC şi Bundestag, mareu cu ochii pe Palestina. Şi europenii nici nu cer foarte mult, de când popularitatea de netăgăduit a Hamas, morala sa dubioasă şi aversiunea deloc ascunsă faţă de Israel au deteriorat serios mitul, cândva romantic, al cauzei palestiniene.
Iranul este beneficiarul instabilităţii din Irak
Haosul din Irak a făcut posibilă încolţirea în Washington a ideii unor negocieri, poate chiar productive, cu mullahii Iranului. Însă doar pacifiştii învederaţi şi “realiştii” incapabili să distingă realitatea politicii de forţă din regiune pot fi optimişti în ce priveşte negocierile dintre Statele Unite şi Iran. Regim clerical de la Teheran este complice al grupurilor radicale irakiene virulent anti-americane, care a exportat în Irak dispozitive expolzive sofisticate menite să ucidă soldaţi americani şi britanici, a continuat cu încăpăţânare construcţia de centrifuge pentru îmbogăţirea uraniului.
Grupul de Studii pentru Irak a pornit de la presupunerea că regimul clerical doreşte stabilitate în ţara vecină, Irak. Şi că aşadar ar fi dispus să colaboreze cu americanii. Însă Iranul a beneficiate norm de pe urma instabilităţii irakiene. Clericii moderaţi, tradiţionali, ca Marele Ayatollah al Irakului Ali Sistani, care sunt dispuşi să lucreze cu americanii, sunt cei care au de suferit de pe urma violenţelor. Radicalul Moktada al-Sadr, urmaş prea puţin cunoscut şi respectat al unei renumite familii de clerici, a cunoscut o ascensiune spectaculoasă datorită conflictelor, dar şi datorită ajutorului substanţial acordat de Iran. Consiliul Suprem pentru Revoluţia Islamică din Irak (CSRII) şi aripa sa militară mai radicală, Organizaţia Badr, au beneficiat şi ele substanţial de pe urma violenţelor. CSRII este un jucător irakian cheie, care a primit asistenţă substanţială din partea Teheranului. Cu adevărat regretabil în ceea ce priveşte CSRII este faptul că vărsarea de sânge a îngreunat viaţa moderaţilor din această organizaţie. Iar violenţa împiedică CSRII să se îndepărteze de umbrela iraniană.
Comunitatea arabă sunnită din Irak – detestată de iranieni – a fost alungată din cea mai mare parte a Bagdadului şi a suferit pierderi importante, membrii ei fugind cu sutele de mii. Este acesta un lucru rău pentru Teheran? Unde are Iranul cea mai mare influenţă în Irak? În Basra, unde conflictele dintre şiiţi sunt cele mai violente. Nu este o coincidenţă. Teheranul a beneficiat masiv de pe urma dezbinării şi a încleştărilor interne dintre şiiţii irakieni. Statele Unite trebuie să se aştepte ca Iranul să continue să expedieze explozibile mortale în Irak, şi, prin violenţă, să alimenteze radicalizarea comunităţii şiite. Succesul obţinut de Hezbollah în Liban, o ţară de asemeni sfâşiată de un război civil, este un model demn de ţinut minte. Până acum este singurul succes al Iranului peste graniţe. “Stabilitatea” în Irak înseamnă un singur lucru pentru Teheran: un succes american.
Regimul clerical de la Teheran crede că poate avansa rapid cu programul nuclear, fără a se teme de loviturile militare preventive ale SUA. Singura teamă concretă de George W. Bush pare să fi dispărut de când Statele Unite s-au împotmolit în Mesopotamia. Este evident că Washingtonul, şi nu Teheranul şi-a dorit mai mult întâlnirea recentă (purtătorii de cuvânt ai NSC au indicat clar că SUA a dorit întâlnirea, pentru că soldaţii americani mor în Irak). Chiar şi cel mai nepriceput politician din Teheran a văzut că Statele unite sunt slabe şi bat în retragere. Ceea ce cândva genera anxietate (trupele americane din Irak) acum sporeşte apetitul. Eşecul SUA de a răspunde mai hotărât transporturilor iraniene de armament în Irak a confirmat acest mesaj. La fel şi răspunsul nesigur la răpirea cetăţenilor americani din <%Iran.
Va fi greu pentru guvernul clerical să continue convorbirile cu Statele Unite, deşi acestea ar fi evident în favoarea sa. Atunci când conducătorul suprem al Iranului, Ayatollahul Ali Khamenei, spunea recent că “cei care-şi imaginează că Republica Islamică Iran îşi va schimba politica stabilită, logică şi explicabilă de a respinge negocierile şi relaţiile cu Statele Unite se înşală amarnic”, nu exagera câtuşi de puţin. Nu ar fi prima dată când Iranul mullahilor ar refuza să facă un lucru care i-ar servi interesele. Ceea ce şi-ar dori Teheranul este să transforme discuţiile cu Uniunea Europeană privind programul său nuclear, din negocieri vizând stoparea îmbogăţirii uraniului în negocieri vizând administrarea unei capacităţi nucleare concrete. Iranienii ştiu bine modelul nord-coreean. Acest model funcţionează. Lasă SUA să vorbească despre Irak, şi continuă presiunile pentru premiul nuclear.
Deşi unii şi-ar dori să creadă estimările CIA că Iranul îşi va produce bomba nucleară în 10 ani, este mai probabil că iranienii şi-au sporit considerabil producţia de centrifuge pentru că şi-au dat seama cum să le folosească. Foarte probabil, răgazul pentru diplomaţie şi sancţiuni se apropie de sfârşit. Alternativele nu sunt uşoare – blocarea exporturilor iraniene de petrol prin Golf sau lovituri militare preventive.
