“Consider că învăţământul trebuie să fie prioritate pentru orice naţiune care doreşte să aibă un viitor.”
Domnule profesor Irinel Popescu, Agenţia Naţională de Transplant are un buget mai mare în 2006. Cât de mult vă ajută acest lucru?
Marele pas înainte este reprezentat în primul rând de rambursarea corectă a cheltuielilor pentru transplant, ceea ce va permite, sperăm, ca spitalele care efectuează aceste procedee să nu mai acumuleze datorii. În ceea ce priveşte bugetul propriu-zis al agenţiei, deocamdată el nu a produs, din păcate, nici un fel de efect întrucât numărul donatorilor e la fel de scăzut ca în anii precedenţi.
Cât la sută din problemele sănătăţii se datorează lipsei fondurilor şi cât managementului defectuos?
După mine, “managementul defectuos” reprezintă maximum 20%. Restul este dat de diferenţa între ceea ce poate aloca România pentru sănătate comparativ cu ţările dezvoltate, adică diferenţa între puţin peste 100 de euro şi 2000-3000. Regret însă că nu pot da chiar cifrele reale, întrucât la noi nimeni nu le poate calcula. Or, acesta mi se pare primul pas, dacă vrem să ajungem undeva. Care este costul real al sănătăţii în România? Cât din acest cost este acoperit de bugetul actual al Casei Naţionale de Asigurări şi al Ministerului Sănătăţii? Circa 20%, cum a spus recent chiar unul din secretarii de stat ai ministerului, sau 100%, cum încearcă încă să ne convingă unii politicieni?
Aş da un exemplu: în Franţa costurile unei spitalizări sunt acoperite, de regulă, din trei surse: asigurarea de bază (obligatorie, ca şi la noi), asigurarea suplimentară (care, deşi nu e obligatorie, o are cam toată lumea, în timp ce la noi nu există) şi aşa-numitul “tichet moderator”, care înseamnă bani pe care pacientul îi plăteşte direct în funcţie de situaţie (şi care, de asemenea, la noi nu există). Aşadar, dacă într-un stat bogat ca Franţa e nevoie de încă două surse pe lângă asigurarea de bază pentru a avea o sănătate decentă, ar fi naiv să credem că noi putem obţine acelaşi lucru doar cu asigurarea de bază (ceea ce înseamnă de 20 de ori mai puţini bani).
Dacă aceasta ar fi într-adevăr posibil, cred că şeful statului francez l-ar cumpăra pe managerul de sănătate din România la un preţ mai mare decât al lui Ronaldinho. Cu banii astfel economisiţi, Franţa ar putea investi în nenumărate proiecte care îşi aşteaptă rândul din cauza resurselor insuficiente.
Cred că, dacă vrem să vorbim serios despre sănătate în România, ar trebui să încetăm să ne mai furăm căciula.
Aveţi o activitate efervescentă şi în calitate de senator. Cum reuşiţi să împăcaţi toate aceste activităţi?
Activitatea de senator nu e chiar atât de efervescentă. Am căutat, în primul rând, să fiu cât mai aproape de oamenii din Dolj, care m-au ales. Ca amănunt amuzant pot spune însă că mai mult de jumătate din audienţele pe care le dau la cabinetul de parlamentar din Craiova sunt, de fapt, consultaţii medicale.
În momentul de faţă sudul judeţului se confruntă cu o situaţie catastrofală, datorită inundaţiilor. Cred că oamenii trebuie ajutaţi să depăşească acest moment greu, dar, după aceea, cred că trebuie găsite soluţii cu caracter permanent care să ducă la dezvoltarea zonei care, oricum, este una din cele mai sărace din ţară. Am să încerc să mă implic într-un astfel de proiect la nivel legislativ.
Am căutat, de asemenea, să ajut, pe linie legislativă, mersul înainte al învăţământului(în Senat sunt preşedintele Comisiei de învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport). Legea cea mai importantă la care am contribuit este, fără îndoială, Legea calităţii învăţământului. Aşteptăm cu deosebit interes noua Lege a învăţământului, de care este mare nevoie şi care trebuie să fie o lege adaptată stadiului actual de dezvoltare a acestui domeniu fundamental. Personal, m-am simţit foarte aproape de ministrul Mircea Miclea şi sper ca spiritul de exigenţă pe care acesta a dorit să-l imprime învăţământului românesc să se regăsească în această nouă lege.
Consider că învăţământul trebuie să fie prioritate pentru orice naţiune care doreşte să aibă un viitor.
În sfârşit, ca membru al Partidului Conservator, m-am implicat în dezbaterea privind regimul special pe care ar trebui să-l aibă în şcoli copiii supradotaţi, astfel încât potenţialul lor să poată fi valorificat la maximum.
Cum apreciaţi mandatul domnului Nicolăescu şi reforma începută de domnia sa?
Pachetul de legi conţine multe intenţii bune, dar soarta reformei depinde de modul în care acestea se vor finaliza şi, mai ales, de resursele financiare pe care sistemul de sănătate le va avea la dispoziţie. E prea devreme să ne pronunţăm deoarece pachetul de legi abia a fost promulgat, dar, în a doua jumătate a lui 2006 cred că vom şti, deja, cel puţin în linii mari, dacă reforma Nicolăescu poate fi considerată sau nu un succes.
România se confruntă în prezent cu o criză puternică de donatori. În ce măsură noua lege a transplantului duce la rezolvarea acestei crize, cu care se confruntă şi multe state dezvoltate?
Aş începe prin a spune că diferenţa între dimensiunea crizei de donatori cu care se confruntă România şi cea cu care se confruntă statele dezvoltate este similară cu diferenţa dintre criza de apă în Sahara faţă de Anglia, de exemplu. Noua lege a transplantului nu include o prevedere care acţionează în prezent în majoritatea ţărilor europene, şi anume consimţământul prezumat. Într-un astfel de caz, dacă decedatul nu a lăsat nici un document prin care s-ar opune să i se preleveze organele, prelevarea s-ar putea face fără a mai cere acordul familiei. Atunci când am alcătuit legea, am considerat că populaţia României nu este suficient de pregătită pentru un astfel de abord. Consecinţa este însă, din păcate, un număr din ce în ce mai mare de refuzuri ale familiilor faţă de donarea de organe, ceea ce înseamnă că, probabil, legea trebuie regândită din acest punct de vedere. Sunt prea mulţi bolnavi pe listele de aşteptare care mor din lipsă de organe.
În precedentul interviu acordat revistei noastre nu vă arătaţi foarte optimist în ceea ce priveşte evoluţia sistemului de sănătate. Cum vedeţi acum lucrurile?
Nu foarte diferit. Desigur, oamenii au nevoie de sănătate şi lucrurile trebuie să meargă înainte, iar noi, cei implicaţi în sistem, trebuie să facem tot ce putem pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în suferinţă. Nu cred că putem să blocăm sistemul cu afirmaţii de tipul “haos în sănătate”, “colapsul sistemului sanitar”, “sănătatea pe butuci” etc. şi nici nu cred că ne putem opri din drumul pe care ni l-am ales. Trebuie să ne facem datoria în ciuda tuturor vicisitudinilor.
Asta nu înseamnă însă că nu observăm dificultăţile uriaşe cu care se confruntă sistemul. Pe termen lung rămân tot atât de puţin optimist, chiar şi pentru faptul că medicina nu mai este o profesie la fel de respectată ca în trecut, iar statutul medicului s-a depreciat simţitor. Pregătirea unui medic este un proces lung (11-12 ani), dificil (examenele la medicină sunt grele prin tradiţie, iar volumul de cunoştinţe acumulat în ultimii ani le face şi mai grele) şi plin de privaţiuni (salariul şi chiar veniturile de orice natură ale unui medic aflat în perioada de pregătire sunt sub limita subzistenţei); după care el nu mai intră însă în elita societăţii, nici din punct de vedere material şi nici din punct de vedere al poziţiei în societate. Eticheta de “ciubucari”, “şperţari”, spectrul proceselor de malpraxis, stresul meseriei, în general, sunt argumente în plus pentru care profesia de medic a devenit neatractivă.
De aceea elevii buni din licee nu prea mai vin la medicină şi acesta este, cred, factorul care va avea cel mai mare impact negativ asupra viitorului sistemului de sănătate din România.
Interviu realizat de Cezar DOBRE
