Congresul a aprobat planul de reformă a comunităţii de informaţii a Statelor Unite. Este cea mai dramatică restructurare din ultimii 50 de ani şi răspunde aşteptărilor specialiştilor şi politicienilor. Una dintre cele mai importante schimbări este apariţia postului de coordonator al comunităţii de informaţii. Directorul Naţional al Informaţiilor, funcţie diferită de cea a Directorului C.I.A., va avea în subordinea sa toate serviciile de informaţii americane oficiale şi controlul absolut al bugetului destinat activităţilor de spionaj şi contraspionaj. Această ultimă prevedere a declanşat deja nemulţumirea Pentagonului.
CUTREMUR LA CIA
Două demisii la vârf din cel mai puternic serviciu secret din lume, inclusiv şeful departamentului de spionaj, au fost semnalul că la C.I.A. a început un amplu proces de restructurare. Iniţiatorul acestui adevărat cutremur este noul director al agenţiei, Porter Goss, poreclit “Şeriful” de agenţii îmbrăcaţi în costume Armani de la Langley. Fost ofiţer operativ dar şi preşedinte al Comisiei pentru servicii secrete a Congresului, Goss pare să fie intransingent şi adept al măsurilor dure. Procesul început de el promite să fie o reformă reală şi nu o simplă cosmetizare.
Despre problemele de la C.I.A. s-a vorbit imediat după 11 septembrie 2001 când Agenţia, alături de celelalte servicii de informaţii americane, a fost acuzată că nu a oferit informaţiile necesare pentru a se preveni atacul împotriva Americii. Acuzele au fost aplanate rapid de războiul din Irak dar problemele au ieşit din noua la suprafaţă după ce a devenit clar că principalul serviciu de informaţii al Statelor Unite nu a oferit date corecte privind existenţa sau nu a programelor irakiene de producere a armelor de distrugere în masă. Bazându-şi pledoaria împotriva Irakului pe dosarele C.I.A., administraţia Bush a descoperit cu stupoare că acestea sunt incomplete şi, lucru şi mai grav, incorecte. Demisia directorului George Tenet, justificată la momentul respectiv prin motive personale, a fost numai vârful aisbergului. Acum a devenit clar că intre mamutul de la Langley şi Casa Albă s-a creat o falie adâncă.
INTELLIGENCE PRODUCERS VS. INTELLIGENCE CONSUMERS
Eşecurile şi scandalurile din ultimii ani au pus numeroase întrebări privind responsabilitarea erorilor. Mulţi au acuzat serviciile secrete şi au susţinut că acestea nu şi-au îndeplinit menirea pentru care au fost create: furnizarea de informaţii necesare asigurării securităţii naţionale. Cei care arată cu degetul spre C.I.A. susţin că au fost numeroase cazuri când agenţii secreţi au făcut exces de zel şi au distorsionat informaţiile. În esenţă, se consideră ca există o disfuncţie majoră între culegerea de informaţii şi analiza şi interpretarea lor, disfuncţie devenită sistemică la C.I.A. şi care a generat insuccesele istorice ale Agenţiei.
În replică, C.I.A. consideră că a furnizat informaţiile necesare, dar de multe ori a fost silită să le modifice potrivit intenţiilor administraţiei, şi a înaintat analize corecte dar acestea au fost ignorate de politicieni. Adevărul se află, probabil, undeva la mijloc dar această constatare nu face decât să pună din nou problema relaţiei dintre serviciile de informaţii şi administraţie. Serviciile de informaţii din Statele Unite sunt conduse de oameni numiţi politic, caz în care asumarea responsabilităţii devine o problemă politică.
DOSARUL “JANE BOND”
În iulie 2003 a explodat în presa americană scandalul dezvăluirii identităţii unui agent secret, ceea ce în mod normal nu se întâmplă decât în două cazuri: când spionul este prins de inamic sau când este prins în flagrant delict de trădare. Valerie Plame nu se afla în nici una dintre aceste situaţii. În vârstă de 40 de ani, Valerie se prezenta la Washington drept “consultant în energie”. Era, de fapt, N.O.C. – non official cover – agent fără acoperire oficială, specialistă în arme de distrugere în masă, antrenată în utilizarea armelor de foc şi vorbeşte perfect engleză, germană, greacă şi franceză. A desfăşurat misiuni la Atena şi Bruxelles dar a fost retrasă la Washington după ce C.I.A. a bănuit că identitatea sa reală a fost dezvăluită serviciului secret rus – KGB – de către Aldrich Ames, fostul director al departamentului de contraspionaj al C.I.A., care lucra pentru Moscova.
Valerie Plame nu a greşit dar cariera sa în Agenţie a luat sfârşit anul trecut. Valerie s-a căsătorit în 1997 cu Joseph Wilson, diplomat cu misiuni în Niger, Togo, Burundi, Africa de Sud şi Congo. Wilson a devenit în 1988 numărul doi al ambasadei S.U.A. la Bagdad, calitate în care a fost ultimul diplomat american care l-a întâlnit pe Saddam Hussein. Guvernul american i-a cerut fostului diplomat să verifice un raport al serviciilor secrete britanice despre tentativele Irakului de a achiziţiona uraniu din Niger. Wilson a ajuns la concluzia că raportul britanic este eronat iar Agenţia a transmis această informaţie Casei Albe. Un an mai târziu, preşedintele Bush susţinea, totuşi, în faţa Congresului varianta britanică, ignorând raportul Wilson. După ce fostul diplomat a dezvăluit presei rezultatele anchetei sale privind uraniul din Niger, Casa Albă este silită să recunoască eroarea dar invocă o problemă de comunicare cu C.I.A. Urmarea? Funcţionari de la Casa Albă au dezvăluit presei identitatea reală a Valeriei Plame. Repede uitat, cazul său este o dovadă a conflictului dintre principalul serviciu de informaţii american şi Casa Albă.
O COMUNITATE CU PROBLEME?
Furtuna de la C.I.A. nu priveşte numai Agenţia. Sunt puse în discuţie atât raporturile dintre serviciile de informaţii şi administraţie dar şi posibilele reajustări ale comunităţii de informaţii din Statele Unite, comunitate alcătuită oficial din 15 servicii ataşate diverselor structuri ale guvernului american. Potrivit Actului Securităţii Naţionale din 1947, Directorul C.I.A. este şi coordonatorul comunităţii de informaţii dar problemele cu care s-a confruntat Agenţia în ultimii ani pun sub semnul întrebării şi rolul Directorului. Nu puţini sunt cei care susţin că trebuie creat un nou post de coordonator care să fie deasupra tuturor serviciilor de informaţii, astfel încât directorul C.I.A. să nu mai fie şi directorul comunităţii de informaţii.
Un alt scandal – dezvăluirea în presă a existenţei unui presupus spion israelian la vârful Departamentului Apărării, scurgere de informaţii despre care Casa Albă a lăsat să se înţeleagă că provine de la C.I.A. – demonstrează că relaţiile dintre serviciile care alcătuiesc comunitatea (oficială) a serviciilor de informaţii americane nu sunt mereu cordiale. Mai mult, Pentagonul – care culege, stochează şi analizează 80% din informaţiile privind securitatea naţională – şi-a creat propriul Birou pentru Planuri Speciale, structură desemnată să ofere interpretări diferite de cele furnizate de partenerii din comunitatea de informaţii a Statelor Unite. Apariţia acestui Birou pentru Planuri Speciale, în afara cadrului creat de National Security Act din 1947, a fost urmată de o întrebare pe cât de justificată, pe atât de dificilă: cine oferă informaţiile de importanţă strategică la nivelul administraţiei, structurile create special pentru acest scop sau structuri paralele de la Pentagon?
SIGINT VS. HUMINT – O REFORMĂ NECESARĂ
Dincolo de problemele politice şi organizatorice, disfuncţiile de la nivelul operativ al serviciilor de informaţii americane sunt evidente. Au demonstrat-o dramatic atentatele din 11 septembrie dar şi eşecurile din Irak. Dependente într-o prea mare proporţie de tehnologii sofisticate, serviciile de informaţii americane s-au dovedit puţin pregătite pentru a face faţă inamicilor non-statali. Este adevărat că N.S.A. a obţinut două înregistrări care anticipau un atentat de proporţii în Statele Unite dar informaţiile respective nu erau specifice, motiv pentru care nu au putut fi exploatate pentru a preveni dezastrul.
Specializată în penetrarea la vârful statelor străine, C.I.A. s-a dovedit incapabilă să-şi introducă agenţii în zona decizională a organizaţiilor de tip Al Qaida. Capabile să ajungă la vârful structurilor militare irakiene – armata americană a câştigat Bagdadul plătindu-i comandantului Gărzii Republicane câteva milioane de dolari – serviciile de informaţii nu au reuşit să penetreze grupările insurgente sunnite sau şiite.
Noul Director Naţional al Informaţiilor va trebui să răspundă tuturor acestor întrebări şi mai ales să găsească soluţii pentru schimbarea radicală a activităţii serviciilor de informaţii americane. Altfel, noua lege va rămâne doar un petec de hîrtie.
Publicat în : Politica externa de la numărul 21
