Căderea guvernului Ungureanu precipită lucrurile în Partidul Democrat. Încă de la nominalizarea lui MRU pentru funcţia de premier, a devenit clar că el este succesorul ales de Traian Băsescu. Probabil însă că alta era succesiunea planificată a evenimentelor. Acel „Fiţi ungurenii mei!” la lansarea candidaţilor partidului la alegerile locale reprezintă cererea oficială în căsătorie.
Planul iniţial era, probabil, ca în nouă luni, Mihai Răzvan Ungureanu să devină suficient de popular astfel încât să oprească scăderea partidului în sondaje şi să întoarcă tendinţa. Planul însă a fost dat peste cap de căderea guvernului, iar evoluţia ulterioară pare să indice faptul că democraţii se pregătesc pentru un plan B. Înainte de a trece la cele două variante de scenariu, să vedem mai întâi faptele.
1. Rolul preşedintelui
Practic, în momentul de faţă, preşedintele mai are de jucat un singur rol. Să numească premierul în decembrie. După aceea, este istorie. Indiferent cui va da mandatul, PD-L sau USL, nu va mai putea juca nici un rol şi nu va mai avea nici o influenţă asupra politicii. Sigur, Traian Băsescu a declarat că se va retrage din politică, dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Practic, însă, nici la toamnă Traian Băsescu nu va avea altceva de făcut decât să-l nominalizeze pe Victor Ponta. În momentul de faţă, jocurile sunt aproape făcute. PD-L nu are cum să treacă de 20%, chiar şi 15% poate fi un scor optimist, Dan Diaconescu nu va trece de 20%. Vor fi probabil 5-6 procente la redistribuire. Dacă intră UDMR în Parlament, s-ar putea spune că scorul va fi strâns. Dar sunt deja prea mulţi de dacă: dacă intră UDMR în Parlament, dacă Dan Diaconescu preferă PD-L (mi se pare totuşi hazardat că toată lumea pune din oficiu aceste voturi în dreptul PD-L)… În plus, să dai premierul unui partid cu 20%, deşi „constituţional” e în regulă, este de natură a amplifica şi mai mult ura populară împotriva preşedintelui, ceea ce doar va amâna cu doi ani eliminarea definitivă din politică a lui Traian Băsescu şi a PD-L. Practic, ar amâna cu doi ani un sfârşit catastrofal.
Pentru el, vor urma doi ani de stat degeaba la Cotroceni, după care o pensionare care îl lasă vulnerabil eventualelor dosare (la care procurorii nici măcar n-ar trebui să se chinuiască prea tare, ca în cazul lui Adrian Năstase). Iar Justiţia reformată de el însuşi funcţionează impecabil.
Deja Victor Ponta intenţionează să se implice mai serios în politica externă, singurul refugiu rămas preşedintelui, iar majoritatea de care vor dispune în Parlament le va permite să modifice inclusiv Constituţia în vederea limitării rolului preşedintelui.
2. Rolul partidului
Plecările din partid continuă şi după căderea guvernului şi, în ciuda festivismului de la lansarea candidaţilor, activul de partid părea destul de apatic.
PD-L are nevoie de o locomotivă serioasă, iar în actualul context, nici Vasile Blaga, nici Mihai Răzvan Ungureanu nu poate fi aceasta. Fostul premier a stat prea puţin la Palatul Victoria ca să aibă suficientă notorietate, măririle de salarii le vor face noii guvernanţi. În contextul alegerilor din toamnă, Mihai Răzvan Ungureanu ar fi doar un alt candidat la Senat sau la Camera Deputaţilor care poate fi anonimizat complet de media, astfel ca influenţa lui să fie redusă asupra restului candidaţilor partidului. Vasile Blaga poate fi bun pentru moralul intern, dar nu este genul de om care să entuziasmeze mulţimile. Rolul lui este mai degrabă de secretar general, de organizator, nu de lider.
3. Timpul rămas
Timpul rămas este foarte scurt. Alegerile locale sunt foarte apropiate, şi nici alegerile generale nu sunt foarte depărtate, oricum, nu suficient pentru o schimbare radicală.
4. Cererea în căsătorie
Aparent, prezenţa unui fost premier tehnocrat, independent, la lansarea candidaţilor unui partid politic este ilogică. Însă acest „Fiţi ungurenii mei” reprezintă o cerere în căsătorie. Care însă vine după un discurs prolix şi nu foarte entuziasmant pentru sală, care, cel puţin pentru moment, părea să aibă alte aşteptări. Însă este clar că prezenţa lui acolo, discursul ţinut şi întâlnirile informale de dinainte şi de după lansare au binecuvântarea preşedintelui (care l-a chemat imediat după demitere la Neptun, probabil pentru a pune la punct strategia pentru perioada următoare).
În aceste condiţii, există două potenţiale scenarii.
a. Varianta soft
Traian Băsescu îşi asumă riscurile şi împreună cu Mihai Răzvan Ungureanu procedează la refacerea partidului pas cu pas. Pericolul este că poate nu va mai fi un partid care să fie refăcut. În plus de asta, va fi destul de greu pentru partid să înghită o nominalizare din afară, mai ales în aceste condiţii dificile.
b. Varianta hard
Astfel pus în context, demisia devine singurul lucru logic. PD-L are nevoie de o locomotivă şi de un proiect politic. O campanie prezidenţială va schimba (mult?) datele problemei şi i-ar oferi fostului premier posibilitatea de a-şi creşte vizibilitatea şi, implicit, trage după el scorul partidului. Una este 12%, prin redistribuire 15-16%, alta este un 20-25%. Redus la 12-15%, PD-L nu poate face absolut nimic şi, lipsit de personalităţi, va dispărea. În cazul votului uninominal FPTP situaţia va fi şi mai dramatică, simulările dând un scor între 7-15%.
În absenţa unui proiect politic, această dispariţie se poate petrece chiar la alegerile din toamnă, dacă plecările continuă şi după alegerile locale. În plus, este posibil ca scorul slab la locale să declanşeze răfuieli interne care să grăbească dezagregarea. Aşa, reintrarea lui Traian Băsescu în luptă poate trezi speranţa în activul de partid şi creşte mobilizarea. În ipoteza unui scor de 60% al USL, cele două partide ar avea fiecare în jur de 30%. Cele 10-15% ale PD-L nu ar fi suficiente pentru o majoritate. Cu 20-25% ar avea o altă bază de negociere, chiar dacă preşedinţia este câştigată de Crin Antonescu.
Semnale cu privire la demisia preşedintelui au început să apară de ceva vreme, lansate pe diverse canale, inclusiv Traian Băsescu confirmându-o într-un interviu. Nu au fost luate în serios, cum nici aceasta nu pare să fie luată de marea majoritate, în ideea celebrei „demisii în 5 minute”. Numai că, de data aceasta, circumstanţele sunt altele şi demisia pare singurul lucru logic politic.
În momentul de faţă, avansul lui Crin Antonescu este datorat faptului că nu are adversar. Confruntat cu un contracandidat, poate deveni vulnerabil. La capitolul „încredere”, MRU nu este foarte departe de Crin Antonescu şi cred că într-o dispută unu la unu ar avea şanse suplimentare, fiind ceva mai proaspăt şi cu un profil mai diplomatic. În cele doar două luni cât a fost premier, nu a avut timp nici să dezamăgească, nici să „ia gura târgului”. Dar a căpătat notorietatea de care avea nevoie pentru campanie.
În plus, tema proaspăt lansată cu privire la reîntregirea salariilor îi aduce un avantaj în campanie pe ideea „noi pregătiserăm reîntregirea salariilor în iunie”. Plus greşelile făcute deja de Ponta în alcătuirea guvernului, este suficient material de campanie pentru PD-L. Crin Antonescu însuşi s-a impus ca „dictator” al PNL, ceea ce îi creşte vulnerabilitatea la un discurs „dictatorul vs. diplomatul”. Dar rolul lui MRU nu va fi neapărat să câştige acum alegerile prezidenţiale, ci să tragă în sus scorul PD-L, astfel ca acesta să rămână semnificativ.
Călcâiul lui Ahile al USL este Crin Antonescu. Victor Ponta s-a dovedit mult mai inteligent şi mai versatil. În plus, are un partid în spate, o maşinărie administrativă impecabilă. Preşedintele liberal este mono-ton, gafeur. Nu că MRU nu este la rândul său un gafeur (autogolul său numit CupruMin este de antologie), dar este mai proaspăt şi nu a avut la dispoziţie trei ani pentru a plictisi şi enerva lumea. Cel mai probabil, în lupta unu la unu cu Antonescu, îl poate învinge. Un Antonescu înfrânt înseamnă sfârşitul pentru USL. Preşedintele liberal va fi imediat mazilit.
În momentul de faţă, candidaturile în USL sunt la paritate. Asta înseamnă că în viitorul parlament, ambele partide ar avea peste 25%. Cu un PD-L la 15% + minorităţi, iată o potenţială majoritate parlamentară care şi-ar putea găsi uşor susţinători care să o consolideze. Cum ar suna MRU preşedinte, Călin Popescu Tăriceanu premier? Sau, de ce nu, Victor Ponta premier? Dintr-o dată, marja de negociere ar fi mult mai mare pentru Traian Băsescu, ce ar putea candida pentru un post de senator şi obţine ulterior conducerea Senatului de unde să coordoneze mai eficient majoritatea parlamentară. În definitiv, este şi asta o şcoală pentru politicieni, deci nu s-ar putea spune că a minţit. (C.B.)
