Cu doar un an în urmă, România părea să fi păşit ireversibil pe calea dezvoltării, a integrării europene, recuperarea decalajului faţă de ţările occidentale fiind o chestiune de angajament şi, bineînţeles, de timp. În plină criză economică mondială, astăzi constatăm că procesul de dezintegrare a ţării de fapt continuă – pentru că nu am făcut la timp ceea ce trebuia şi nu există un proiect de urmat.
Deşi guvernanţii şi economiştii Băncii Naţionale afirmă că suportăm bine criza, mai bine decât ţările din Occident, realitatea este că suntem vulnerabili şi putem claca oricând. Economic şi social, ne aşteptăm la surprize dureroase; în politica internă batem pasul pe loc, iar în cea externă tindem să ne pierdem stabilitatea, ne aflăm în plin proces de dislocare naţională. Cel mai rău stăm însă cu valorile. România traversează de ani buni o criză spirituală, iar în prezent ne înfundăm într-o maladie cumplită. La noi însă cuvântul „spirit” trezeşte zâmbete. O să zâmbim, o să râdem până când o să ne dăm cu capul de pereţi.
Am fi avut nevoie de timp ca să putem ieşi la lumină, încă cel puţin 10-15 ani de stabilitate internă şi externă şi de investiţii masive ca să ajungem din urmă societăţile prospere ale Europei. Ciudat şi chiar ridicol este că am mizat din nou pe factorul timp şi pe investiţiile străine, deşi niciodată, în această parte a lumii, noi nu ne-am bucurat de asemenea avantaje pe termen lung. Cum timpul s-a stricat, a ieşit la iveală faptul că, în ultimii 20 ani, timpul a fost în mare parte pierdut. Investitorii se retrag, fondurile europene sunt greu de accesat; în loc să luăm bani, dăm.
Deşi nu ne mai putem întoarce la începutul anilor 1990, spiritual nu suntem prea departe de acele vremuri, ba chiar am dat înapoi. Dar nu este trist că nu mai primim ajutor; trist este că nu ne ajutăm singuri. Am fost dependenţi de Occident şi nu am ştiut să ne eliberăm la timp: iată ceea ce plătim acum, în vremuri de criză.
Comunismul, condamnabil în teorie, ca şi în practică, dispunea totuşi de un sistem de valori. Prin revoluţie, am decis că acest sistem nu este bun şi că trebuie să facem ceva ca să-l înlocuim. Tranziţia la capitalism a fost procesul prin care am încercat să înlocuim valorile comuniste. Criza economică a pus degetul pe rană: dacă am reuşit să distrugem aproape în totalitate vechiul sistem, nu am pus nimic sau aproape nimic în loc. Rezultatul este un vid moral, generalizarea mediocrităţii şi a prostului gust. Ne închidem tot mai mult în deriziune, starea noastră de spirit seculară, în loc să facem ceva ca să ne schimbăm, să o rupem o dată pentru totdeauna cu tradiţia eşecului şi cu scepticismul nostru coroziv. Generaţia celor născuţi în anii 1950 sau 1960 deplânge renunţarea la anumite valori umaniste, şi asta pe bună dreptate. Prin comparaţie cu ce-au trăit ei în tinereţe, măcar că atunci comuniştii se aflau la putere, acum este un dezastru. Dar chiar şi tinerii de 30 de ani, crescuţi cu filosofii şi scriitorii de stânga americani şi doritori de cât mai mult postmodernism trăiesc un sentiment neplăcut. Căci deriziunea pe care o constată la tot pasul nu este deloc postmodernism. România este o ţară insuportabilă pentru toate generaţiile ei: pentru cei care au făcut compromisuri în comunism şi au sperat să scape de ele (dar au dat în altele) şi pentru cei care au visat să intre cât mai repede în Occident, dar văd că nu reuşim să ne desprindem de Balcani. Nici România clasică, umanistă a unui Cristian Tudor Popescu, nici cea a mai tânărului coleg postmodernist Costi Rogozanu nu prea mai are la ce visa.
În plan intern, aderarea la Uniunea Europeană s-a făcut în paralel cu dezintegrarea sistemului comunist (de fapt, sistemul postcomunist de tip iliescian). Traian Băsescu, cel care a câştigat în 2004 alegerile în faţa liderului PSD, Adrian Năstase, a început un proces de dezintegrare fără precedent. La aproape cinci ani de la aceste alegeri, observăm că, în afară de acest efort de demolare, nu a existat altceva nimic, ceea ce ne face să regretăm epoca tulbure, dar având probleme reale, a perioadei iliesciene. Am ajuns să regretăm anii 1990, când România se zbătea patetic să iasă din comunism, căci ăsta era cel puţin un lucru interesant şi grav, era ceva adevărat. Astăzi trăim fenomenul de banalizare şi generalizare a mediocrităţii, a prostiei şi a prostului gust. Iliescu, cel puţin, nu era manelist. Băsescu, în schimb, este, şi încă unul învederat. Din mantaua primului preşedinte a ieşit Vadim Tudor, care măcar ştie limba română; din jobenul actualului preşedinte ies iepuraşi turciţi ca Elena Udrea, care nu ştie nici să se îmbrace.
În plan extern, lucrurile sunt şi mai grave. Aderarea la Uniunea Europeană nu a adus, aşa cum ar fi fost de aşteptat, o integrare a cetăţenilor români în Europa. Suntem nu de mâna a doua, ci de a treia în toate ţările din Vest, suntem respinşi de peste tot, iar autorităţile noastre ţin aproape întotdeauna cu cei care ne discriminează. Din cauza preşedintelui Traian Băsescu, relaţiile cu Rusia aproape că nu mai există. În mişcarea politică internaţională generată de criză, România a fost luată pe nepregătite şi nu ştie cum să acţioneze. Se vorbeşte tot mai des despre faptul că am fost prinşi la mijloc între germani şi ruşi, ale căror acţiuni de expansiune se intensifică. Suntem mereu surprinşi de ceea ce se întâmplă în Republica Moldova şi avem o vagă înţelegere a viitorului Transilvaniei, în general ne aflăm sub nivelul a ceea ce se petrece.
Tabloul acesta n-ar fi complet dacă n-am adăuga ceea ce lipseşte în prezent României cu desăvârşire: un proiect politic. Conflictul permanent care există de când Traian Băsescu a ajuns preşedinte a împiedicat luarea unor decizii majore privind dezvoltarea ţării pe termen mediu şi lung. Aşa cum este preşedintele nostru, anume un politician versatil care evoluează pe scenă în funcţie de schimbarea decorurilor, aşa este şi România. Noi trăim aici de astăzi pe mâine şi ne schimbăm ideile şi convingerile de la o zi la alta, fără să apucăm să facem nimic serios. Asta e ţara, aşa suntem şi noi.
Criza este în primul rând de ordin spiritual. Dar cine să ia în seamă o asemenea abordare? În România, tot ce ţine de spirit este ceva care nu există. Noi suntem – nu-i aşa? – pragmatici. Nu va fi de mirare dacă acest pragmatism ne va sărăci însă şi mai mult şi, ca revers al medaliei, vom reveni în scurt timp la valorile noastre tradiţionale, la superstiţiile noastre tradiţionale, vom amestecta de-a valma creştinismul şi manelismul, crezându-ne deosebiţi, cel mai frumos şi mai viteaz popor dintre europeni.
