Pe termen mediu şi lung, principala ameninţare pentru România o constituie problema demografică. Ţara noastră suferă la acest subiect atât din punct de vedere cantitativ, cât şi din punct de vedere calitativ.
Factorul cantitativ
Din punct de vedere cantitativ, România a pierdut deja în jur de 1,8 milioane de locuitori din 1990 încoace şi continuă să piardă, numai prin diferenţa dintre numărul de naşteri şi numărul de decese la mia de locuitori, circa 50.000 de persoane anual.
Însă aceasta este numai o parte a problemei. România a mai pierdut încă cel puţin două milioane de locuitori care au emigrat – mai mult sau mai puţin definitiv -, astfel că în realitate România se află undeva pe la 18-19 milioane de locuitori.
Numărul persoanelor care muncesc a scăzut dramatic de la circa opt milioane în 1990 la puţin sub cinci milioane anul acesta (când se speră că se va ajunge în sfârşit la cinci milioane). Aceşti cinci milioane de angajaţi susţin aproximativ patru milioane de pensionari şi circa 1,8 milioane de pensionari CAP, una dintre cele mai dezastruoase situaţii. Spre comparaţie, americanii sunt îngrijoraţi acum când proporţia angajaţi/pensionari se apropie de 1,5/1, situaţie cu atât mai îngrijorătoare cu cât se apropie pensionarea baby-boomers-ilor.
Deocamdată, mai sunt încă vreo 20-30 de ani până când vor ieşi la pensie baby-boomers-ii noştri, adică “decreţeii”. Dacă în momentul de faţă situaţia sistemului de pensii este dezastruoasă, la momentul respectiv va fi de-a dreptul catastrofală.
Un studiu recent prefigura că până în anul 2050 România va ajunge la o populaţie de circa 16 milioane de locuitori. Principalele cauze ar fi:
– scăderea cu o viteză extrem de mare a natalităţii şi, respectiv, a fertilităţii feminine: numărul de copii născuţi vii de o femeie în cursul vieţii sale fertile s-a redus de la 2,2 în 1989 la aproximativ 1,3 în 1995 şi la 1,2 în 2003, niveluri care nu asigură nici măcar înlocuirea simplă a generaţiilor (nivelul necesar ar fi de 2,16 copii). Regiunea cu cea mai ridicată fertilitate, denumită şi “izvorul natalităţii” în România, continuă să fie cea de nord-est, în anul 2003 indicele conjunctural al fertilităţii fiind aici de 1,5 copii născuţi vii de o femeie în cursul vieţii sale fertile, în timp ce la polul opus se situa regiunea de dezvoltare Bucureşti, cu un indicator de numai 1,0 copii.
– nivelul ridicat al intensităţii mortalităţii (12,4 în 2002) comparativ cu ţările recent intrate în UE şi, mai ales, creşterea alarmantă a ratei de mortalitate masculină adultă, datorată în mare parte întârzierilor reformei sanitare, accesului restrictiv la serviciile de sănătate, problemelor legate de locuire, în general menţinerii scăzute a nivelului de trai.
– evoluţia în “valuri” a emigraţiei: anii 1990-1991 au constituit perioada de vârf a emigraţiei româneşti, în care aproape 150.000 de persoane au părăsit definitiv ţara. În anii care au urmat, evoluţia a fost mult mai temperată, însă alternantă, fiind legată de ciclurile electorale şi de neîmplinirea aşteptărilor populaţiei privind îmbunătăţirea perspectivelor economice şi sociale ale ţării.
– inversarea importanţei fluxurilor migratorii interne, fluxul urban-rural devenind din 1997 cel mai însemnat ca volum şi pondere în totalul migraţiei interne, în paralel cu o scădere spectaculoasă a ponderii fluxului rural-urban. Deprecierea sistematică a veniturilor reale ale populaţiei, masivele disponibilizări, şomajul urban au generat probleme deosebite în asigurarea subzistenţei, mai ales la oraşe. În 1999 fluxul persoanelor care au plecat din mediul urban pentru a se stabili la sate a înregistrat un record, reprezentând 30,7% din totalul migraţiei interne. Pe parcursul celor doi ani care au urmat, fluxul rural-urban s-a menţinut cel mai puternic, dar a scăzut ca pondere din total migraţie, reprezentând 27,9% în anul 2001, pentru a relua valori de peste 30% în anul 2002.
Rezultatele
Corolarele demografice ale acestor evoluţii nu au întârziat să se manifeste şi în prim-plan am situa:
– diminuarea rapidă a excedentului natural şi transformarea acestuia, din anul 1992, în scădere naturală, situaţie întâlnită pentru prima dată pe timp de pace în România. Cea mai importantă scădere a numărului populaţiei s-a înregistrat în 1996 (-74,3 mii persoane), an în care scăderea naturală a fost de 2,8 ori mai mare decât cea migratorie, rata mortalităţii devansând rata natalităţii cu 2,5. Menţinerea aceloraşi tendinţe a determinat o adâncire a acestui deficit natural la -3,0 în 2002.
– reducerea ratei de creştere demografică şi “comutarea” ei în rată a declinului numeric al populaţiei începând din anul 1991. În perioada 1990-2003 populaţia României a scăzut cu aproape 1.412 mii locuitori, scădere ce a reprezentat 6,5% din efectivul înregistrat la 1 iulie 2002. Ritmul mediu anual al declinului numeric a fost de -0,5%. În toate regiunile, populaţia a intrat în declin numeric în intervalul 1992-2002, cel mai însemnat ca volum absolut remarcându-se în regiunea de sud, în care populaţia s-a diminuat faţă de 1992 cu aproximativ 185 mii persoane. În acelaşi timp, dacă vom compara scăderea populaţiei cu baza din care provine, ajungem la alte concluzii pe care le considerăm mult mai elocvente pentru evoluţiile demografice regionale. Astfel, în regiunile vest şi Bucureşti s-au înregistrat cele mai intense scăderi, întrucât acestea au reprezentat 7,44% şi respectiv 6,12% din numărul populaţiei lor în anul 1992.
– accelerarea îmbătrânirii demografice şi creşterea “presiunii” populaţiei vârstnice asupra populaţiei adulte potenţial active, implicit asupra unor importante sisteme din societate (sănătate, asistenţă socială, bugetul asigurărilor sociale), cu implicaţii pentru politica economică şi socială. Proporţia persoanelor de 65 de ani şi peste în România era în 2002 de 14,0%, mai mică decât media la nivelul UE (15,7% în acelaşi an), în timp ce proporţia tinerilor, de 17,6%, era mai mare cu doar 0,6% faţă de UE, ceea ce înseamnă că procesul de îmbătrânire demografică este la fel de accentuat ca la nivelul UE. În aceste condiţii “presiunea” demografică pe care o exercită atât tinerii, cât şi vârstnicii (persoane potenţial inactive) asupra adulţilor (persoane potenţial active) oscilează în jurul a 45%, cu o uşoară tendinţă de scădere din cauza diminuării presiunii populaţiei tinere, ca urmare a scăderii natalităţii. Cu alte cuvinte, în 2002, 20 adulţi susţineau economic aproximativ nouă persoane potenţial inactive, din care patru vârstnici şi cinci tineri. Regiunile de sud şi sud-vest ale ţării sunt cele mai îmbătrânite din punct de vedere demografic, ponderea persoanelor de 65 de ani şi peste în totalul populaţiei fiind de 15,7% şi respectiv 15,5% la 1 iulie 2002. Cea mai tânără este regiunea nord-est, în care la acelaşi moment de timp reveneau numai 68 vârstnici la 100 de tineri, în timp ce în restul regiunilor acest raport depăşea 70, iar recordul este deţinut de regiunea Bucureşti, singura în care existau mai mulţi vârstnici decât tineri, mărimea indicatorului fiind de 106,5 vârstnici la 100 de tineri.
– menţinerea duratei medii a vieţii la valori scăzute în context european. Cu 67,61 ani pentru bărbaţi şi 74,9 ani pentru femei, valorile duratei medii a vieţii erau, în România anului 2002, cu mult mai mici chiar faţă de ţări ex-socialiste ca Polonia (cu 69,8 ani şi respectiv 78 ani) sau Republica Cehă (cu 71,7 ani şi respectiv 78,4 ani), ca să nu mai amintim de ţările UE, în care durata medie a vieţii depăşeşte 75 de ani la bărbaţi şi 80 de ani la femei.
– la nivel regional, în 2002, durata medie a vieţii se plasa între 70,2 ani în nord-vest şi 73,09 ani în Bucureşti, diferenţiindu-se puternic în funcţie de mediul de rezidenţă şi de sex. Ecartul cel mai mare pe sexe era de aproape 8 ani, în favoarea femeilor în regiunea sud-est, în timp ce pe medii cea mai puternică diferenţiere se înregistra în regiunea Bucureşti (2,5 ani în favoarea populaţiei urbane) şi regiunea de sud-est (2,44 ani în detrimentul persoanelor de la sate). De remarcat diferenţa extrem de mică (0,82 ani) între durata medie a vieţii pe medii în regiunea vest, ceea ce denotă condiţii de trai aproape similare pe cele două niveluri de habitat.
– modificări în distribuţia pe medii şi în profil teritorial a populaţiei şi accentuarea discrepanţelor dintre mediile de rezidenţă, cele mai multe în defavoarea mediului rural: în 2002 durata medie a vieţii era de 70,08 ani în rural faţă de 72,02 ani în urban; rata morta-lităţii infantile era de 19,8 faţă de 14,5, iar raportul dedependenţă demografică totală, de 60 faţă de 36 tineri şi vârstnici la 100 de adulţi. Populaţia rurală este mult mai îmbătrânită demografic decât cea urbană, proporţiile vârstnicilor de 65 de ani şi peste la 100 de tineri (0-14 ani) fiind mai mult decât elocvente: 94 în rural faţă de 67 în urban.
Factori calitativi
Dar nu numai indicatorii cantitativi sunt îngrijorători, ci şi cei calitativi. România continuă să ocupe unul dintre ultimele locuri în ceea ce priveşte ponderea celor cu studii superioare. Educaţia este un alt aspect îngrijorător pentru evoluţia pe termen mediu şi lung a României. La testele de anul acesta, circa 50% dintre elevi au obţinut note minime la limba şi literatura română şi matematică.
Este evident că asistăm la o degradare continuă a sistemului educaţional românesc, din care elitele zboară imediat. Cei mai buni absolvenţi de liceu nici nu mai rămân să studieze aici, ci pleacă direct la burse în străinătate, iar, dacă nu o fac direct din liceu, pleacă în mod sigur în primii ani de facultate.
Dar nu numai la nivel “entry” sunt probleme. România a început deja să “exporte” manageri în ţările din jur, asta în condiţiile în care economia românească înregistrează o lipsă acută de abilităţi manageriale.
În aceste condiţii, se preconizează o criză semnificativă de forţă de muncă bine calificată şi, în consecinţă, bine plătită, care să poată ţine în spate un sistem de pensii şi asigurări sociale decent. Situaţia este cu atât mai îngrijorătoare cu cât viitorul este al unei societăţi tehnicizate şi informatizate care necesită o înaltă calificare.
România stă foarte prost la indicatorul “studii superioare”, în prezent numai 1,4 milioane de români având o diplomă universitară, adică 6%. Spre comparaţie, în unele ţări acest procent ajunge la 30%. Nici nu are rost să mai discutăm despre calitatea învăţământului superior, care rămâne în continuare slabă, deşi în anumite domenii se poate constata o oarecare îmbunătăţire. Din acest punct de vedere, România este rămasă foarte mult în urmă şi îi va fi extrem de dificil să recupereze diferenţa, fiindcă nici celelalte ţări nu stau pe loc.
Din acest punct de vedere, România se va vedea într-o postură ingrată peste câţiva ani când va înceta să mai fie competitivă pe piaţa muncii. De altfel, nici acum piaţa muncii de la noi nu este foarte grozavă. Profesioniştii sunt greu de găsit şi din ce în ce mai scumpi deoarece au aflat valoarea lor şi solicită recompense pe măsură, mai ales că ştiu că sunt foarte puţini. Companiile sunt nevoite să investească mii de euro în traininguri şi pregătiri tocmai pentru că cei care vin de pe băncile şcolii nu sunt deloc pregătiţi pentru piaţa muncii. Aşa cum am mai spus, învăţământul românesc produce în continuare “pe stoc”, nefiind deloc adaptat la piaţa muncii. Specializările se decid în funcţie de cadrele didactice existente, nu de ceea ce este nevoie în economie şi, mai ales, de “succesul” presupus al unor categorii. Astfel, avem acum promoţii în exces de economişti – care habar n-au de economia de piaţă, în cel mai bun caz ştiind doar să facă 2-3 înregistrări contabile – sau jurişti care nu au unde să profeseze şi atunci ajung comis-voiajori.
Zona rurală, victima lipsei de dezvoltare
O altă problemă îngrijorătoare o constituie populaţia rurală vitregită din mai multe puncte de vedere. În primul rând, după 1990 accesul la educaţie şi informaţie al celor din mediul rural s-a restrâns din ce în ce mai mult. De bine, de rău, în vremea comunismului în fiecare sat era un “cămin cultural” unde se dădeau filme sâmbăta şi duminica (înainte de nunţi) şi exista o bibliotecă publică decent dotată.
În al doilea rând, diferenţele între sat şi oraş s-au accentuat foarte mult în ultimii ani, mai ales în zonele de sud ale ţării. Dacă în linii mari gospodăriile din zona urbană au început să fie dotate relativ decent graţie creditării, în zona rurală situaţia este destul de dificilă. Nu doar gospodăriile nu sunt dotate, dar şi infrastructura este deficitară. Drumurile comunale şi intrajudeţene sunt sub orice critică, ceea ce îngreunează dezvoltarea.
În zona rurală trăieşte aproximativ 47% din populaţie şi ea produce numai 8% din PIB. Veniturile din zona rurală sunt mult sub media pe ţară. Circa 1,8 milioane sunt pensionari CAP cu venituri în jurul a o sută de lei pe lună şi încă tot pe atât care nu figurează cu nici un venit, doar cu ce câştigă din munca agricolă. Nu e de mirare că predomină autoconsumul şi de aici se extrag cei mai mulţi emigranţi. Există comune întregi în care toată populaţia aptă de muncă este emigrată.
De altfel, gradul de dezvoltare este complet inegal. Bucureştiul şi Timişoara sunt oraşe aproape occidentale (prost administrate, dar asta este altă problemă), Iaşiul, Braşovul şi Clujul încearcă să recupereze, în vreme ce alte oraşe, altădată importante în economie, decad pe zi ce trece, unul dintre cele mai triste exemple fiind Craiova. De altfel, în general oraşele-feudă sunt subdezvoltate şi ocolite de investiţii.
Desigur, dezvoltarea uniformă este o utopie, până şi în ţările dezvoltate ca Franţa şi Germania existând mari diferenţe de dezvoltare, însă în România extremele sunt la două secole distanţă.
Desigur, toate aceste probleme sunt complexe şi nu există soluţii-miracol. Însă ele trebuie luate neîntârziat în discuţie şi identificate soluţii de limitare a diferenţelor. Polarizarea excesivă duce în timp şi la o polarizare socială care va genera costuri suplimentare.
Ţinând cont de aceşti indicatori, situaţia demografică este extrem de îngrijorătoare din perspectiva dezvoltării României pe termen mediu şi creează îngrijorări suplimentare în ceea ce priveşte evoluţia economiei în viitorul nu foarte îndepărtat.
