Despre românii moldoveni care locuiesc în Rusia Sovietică sau mai bine zis în Republica Autonomă Moldovenească, înfiinţată în anul 1924, ştim deocamdată relativ puţin. În decursul unui deceniu de existenţă, întinderea teritoriului acestei republici a fost schimbată de mai multe ori şi o dată cu ea s-a modificat, bineînţeles, şi numărul total al populaţiei. Republica Moldovenească posedă actualmente o suprafaţă de 8.434 kilometri pătraţi, este compusă din următoarele 11 “raioane” administrative: Camenca, Codima, Balta, Ribniţa, Ananiew, Cotovschi (Bârzula), Dubăsari, Grigoriopol, Slobozia, Tiraspol şi Ocna Roşia.
Capitala ei la început a fost fixată la Balta, apoi la Ananiew şi mai apoi la Tiraspol.
După statistica oficială sovietică, noua republică cuprindea în anul 1926 în total 567.306 locuitori, dintre care circa 30% erau români moldoveni, iar restul populaţiei era compus din ucraineni, ruşi, evrei, nemţi şi diverse alte naţionalităţi.
Ziarul oficios “Izvestia” din 29 august 1924 scrie că în regiunea Ribniţa se găsesc printre 48.748 locuitori, 25.387 români moldoveni, la Dubăsari printre 57.371, 33.690, la Tiraspol întreaga populaţie este românească şi că la Ananiew din 43.545 – 24.249 este numărul românilor moldoveni.
Unii dintre scriitorii români susţin că numărul total al românilor moldoveni care se găsesc în Rusia Sovietică între Kamenetz-Podolsk, Nipru şi Odessa ar fi de circa 800.000, ba chiar 1.200.000 de suflete, iar în acelaşi timp alţi scriitori români, ca şi Ciubăr, preşedintele Republicii Ucrainene, calculează numărul lor la numai 400.000 de suflete.
Dar şi cifra aceasta, incomparabil mult mai reală, trebuie considerată cam exagerată, deoarece, dacă vom adăuga la 172.000 de români moldoveni, cât ar exista în Republica Autonomă Moldovenească după datele statisticilor oficiale sovietice din 1926, şi pe acei români moldoveni, care dintr-un motiv sau altul au rămas afară din calculele statisticilor oficiale ruseşti sau străine, precum şi numărul acelor moldoveni care locuiesc în comune răzleţe, în regiunile învecinate republicii, între Bug şi Nipru, şi din totalul astfel obţinut vom scădea în mod imparţial numărul mare al românilor moldoveni, azi deja în întregime, sau aproape în întregime rusificaţi, atunci numărul lor total real în nici un caz nu poate trece de 250.000-300.000 de suflete.
“Soviet Union Year Book” din 1928 afirmă că populaţia totală a Rusiei Sovietice în anul 1926 a fost de 147.000.000 suflete din care 0,2% români şi moldoveni, ceea ce corespunde aproximativ totalului de 250.000-300.000 de suflete.
Cum ţinutul acesta este unul eminamente agricol, românii moldoveni în marea lor majoritate sunt plugari de meserie, dar în afară de cultura pământului arabil, ei se ocupă mult şi cu cultura viilor, pomilor fructiferi, a sfeclei şi a tutunului.
Situaţia economică a românilor din Republica Autonomă Moldovenească nu poate fi nici mai bună nici mai rea ca situaţia celorlalţi locuitori din Rusia Sovietică, dar în privinţa vieţii lor culturale sunt privilegiaţi, întrucât sovietele – probabil în scop de propagandă – au făcut mari sforţări pentru ridicarea nivelului cultural al populaţiei moldoveneşti.
De la 1924 încoace, sovietele au înfiinţat o mulţime de şcoli moldoveneşti, unde învăţătorii moldoveni predau copiilor, la început în obiect moldovenesc, şi apoi în limba română.
Astfel, până când în anul şcolar 1924-1925 din 291 şcoli primare noi, înfiinţate în Republica Autonomă Moldovenească, numai 11 puteau fi considerate ca şcoli moldoveneşti, în anul şcolar următor din 360 şcoli primare deja 95 erau moldoveneşti şi în fine în anul şcolar 1926-1927 numărul şcolilor moldoveneşti se ridica la 99 (din numărul total de 394 al şcolilor existente).
În anul 1925 s-au creat 6 şcoli primare agricole şi se intenţiona deschiderea unei şcoli superioare tehnice cu limba de predare română.
Pe lângă aceste şcoli mai există şi altele, ale căror unic scop este lichidarea analfabetismului şi ele se numesc după prescurtarea denumirii lor ruseşti “licbez”.
Cum la început numărul învăţătorilor români moldoveni n-a fost decât 10% din totalul învăţătorilor angajaţi, s-a deschis la Odessa un curs pentru formarea învăţătorilor moldoveni.
Din ştirile publicate de “Moldova Socialistă” (singurul ziar care apare în limba moldovenească) în cursul anului 1934 reiese că şcolile moldoveneşti se găseau încă într-o stare destul de primitivă. Lipsa mare a învăţătorilor care să cunoască bine limba moldovenească şi a manualelor şcolare face ca funcţionarea acestor şcoli să fie anevoioasă.
În 1934, adică după 10 ani de existenţă a republicii, “Statesman’s Year Book” afirmă că Republica Autonomă Moldovenească are 578.822 locuitori, dintre care 30% sunt moldoveni, 48,5% ucraineni, 8,5% ruşi, 8,5% evrei şi 4,5% diverse naţionalităţi.
Este evident că după reluarea legăturilor diplomatice cu Rusia Sovietică, informaţiile noastre asupra vieţii acestor români vor putea fi mai uşor completate şi controlate, iar salvarea lor definitivă realizată, fie printr-un schimb de populaţie voluntar şi limitat, fie printr-o acţiune de colonizare unilaterală întreprinsă din partea României. Această operaţiune de salvare ar trebui să se facă bineînţeles cu acea precauţie (selecţionare severă prealabilă) care ni se impune prin forţa stărilor actuale din Rusia Sovietică.
Cum după toate probabilităţile ruşii şi ucrainenii din Basarabia ar fi puţin dispuşi să opteze pentru viaţa socială actuală de dincolo de Nistru, numărul lor redus ar fi foarte bine completat cu toţi acei comunişti din România care ar fi dispuşi să plece în Rusia şi acceptarea lor desigur că n-ar fi refuzată din partea autorităţilor sovietice competente.
