La Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti apăreau în anii 1945-1946, pentru ultima dată, figuri mari, copleşite de evenimente noi: Gusti, la sociologie, Ralea cu psihologia socială, Anton Dimitriu, la logică. Putea fi audiat filosoful Mircea Florian. Cursul său din acel an se ocupa de binomul conceptual subiectiv/obiectiv. Se putea observa că profesorul e deranjat de materialismul dialectic bazat pe filosofia lui Hegel. După Hegel, teza (premisa) e urmată de antiteză (premisa a doua), care o distruge pe cea dintâi, o desfiinţează ca să lase loc sintezei (concluzie).
Într-o carte inspirată din cursul său intitulată “Dialectica”, prin istoria comparată a acestui curent de gândire arăta că sunt şi alte tipuri de dialectică (şi erau numeroase) în care lucrurile nu sunt atât de războinice. În cadrul lor, premisele nu se luptă de moarte, ci convieţuiesc şi chiar cooperează. Marx şi Engels lucrau cu un principiu al contradicţiei totale, numit şi al terţului exclus: da sau nu, adevăr şi fals. Există şi logici dialectice care admit terţul şi în care premisele se contrazic, dar nu se anulează reciproc; compromisul e posibil, chiar şi conlucrarea. Mai târziu, Mircea Florian, în două tomuri mari, a parcurs toate contradicţiile conceptuale şi doctrinale într-un vast studiu al perechilor de opuşi, cu menţiunea că unul stă în faţă şi celălalt, recesiv, vine după el. Filosofia occidentală, scăldată în sau/sau ignoră marea filosofie orientală a conceptelor Yang şi Yin, bazată pe şi/şi. Cartea lui constituie un monument de erudiţie şi analiză filosofică.
Grigore Moisil, venind dinspre matematică, îmbrăţişează studiul logicilor polivalente. Între valorile de adevăr şi fals, mai sunt trepte intermediare, logici cu trei sau mai multe valori. Moisil a ajuns să formuleze teoreme care îi poartă azi numele şi a construit o „logică a nuanţei”.
Cei atraşi de abordarea lui Mircea Florian şi de logicile polivalente, descopereau că neexcluderea terţului este esenţială în înţelegerea fenomenelor sociale şi politice, începeau chiar să catalogheze personajele după cum acceptau viziunea logicii binare sau a celei polivalente. Politicienii şi militarii excludeau îndeobşte terţul, nu admiteau trepte între da şi nu, în timp ce diplomaţii se conduceau după o logică a nuanţei.
Cu o asemenea teorie puteai să înţelegi mai bine ce se întâmplă în zona conflictelor umane. Conflictele distributive (cine practică sau controlează un teritoriu, o putere sau alta, cine are acces la o sursă de materii prime, eu sau tu) sunt cele mai greu tratabile. În teoria jocurilor, jocurile de sumă-nulă (unul câştigă, altul pierde) se disting de cele de sumă-nenulă (ambii pot câştiga sau pierde simultan) numite şi jocuri de cooperare.
Războaiele şi confruntările violente se încadrează în prima categorie, negocierile şi căile paşnice în a doua. Mai mult decât atât: întreaga evoluţie a civilizaţiei poate fi privită prin prisma acestor două tipuri de jocuri. O carte a lui Robert Wright din 2000 se numeşte “Non-Zero”. Are ca subtitlu “Logica destinului uman”.
Cu oarecare melancolie reiau expresia „opuşi inseparabili” auzită de la Denis de Rougemont, într-una dintre serile de schimburi de idei, la masa restrânsă organizată de marele maestru al relaţiilor internaţionale, Jacques Freymond, la Geneva. Sunt opuşi, dar nedespărţiţi, spunea filosoful elveţian cu privire la această familie de concepte. Referindu-se la posibilitatea integrării europene la care adera cu pasiune, De Rougemont invoca relaţia între întreg şi parte. Fac parte din familia de concepte care se contrazic, diferă unul de altul, dar coexistă şi pulsează simultan.
Aplicăm această abordare la perechea de opuşi inseparabili interes/valoare. Valoarea este o măsură cu ajutorul căreia plasăm un interes mai sus sau mai jos într-o listă de preferinţe, aşa cum temperatura măsoară gradul de căldură. Cuplul acesta lucrează împreună în gândirea noastră tot timpul. Singura completare, privind duetul lor etern, este că, în limbajul lui Mircea Florian, valoarea e recesivă în raport cu interesul. Recesivitatea ţine de o capacitate mai mică de a antrena partenerul. E însă o completare necesară a lui, fără de care eşti lipsit de înţelegerea fenomenelor şi de capacitatea de a influenţa. Dar în orice situaţie în care cuplul intervine, începi prin luarea în considerare a interesului şi apoi te ocupi de valoare. Aleg un exemplu pentru o mai bună înţelegere. Nici mai mult, nici mai puţin, chemăm Europa să depună mărturie. Vine la Bucureşti, după primirea României în UE, un înalt personaj de la Bruxelles care ţine o cuvântare în care felicită ţara noastră că „a intrat în comunitatea de valori a Europei”. Să avem iertare. Nimeni nu poate nega că în Europa sa, cu o varietate mare de culturi şi deci de valori, nu există şi valori integratoare, comune, recunoscute de toţi. Dar înainte de toate Europa este o comunitate de interese. UE este un proiect de civilizaţie, şi nu de culturi. Tot ce se poate afla şi vedea în călătoriile în Vestul Germaniei şi în Lorena, tot ce se poate învăţa din scrierile lui Schuman şi Monnet, întreaga evoluţie a organizaţiei (pe rând Comunitatea a fost de cărbune şi oţel, de atom, piaţă comună, apoi economică până a devenit Uniunea de astăzi) confirmă prioritatea intereselor. Ca unul care a trăit călătoriile şi lecturile întemeietorilor prin şansa oferită de invitaţia universităţii din Trier (Treves sau Trier, sediul lui Constantin cel Mare înainte de a fi proclamat împărat al Imperiului Roman) de a trece frecvent şi fără să observ momentul trecerii frontierei dintre Franţa şi Germania, de a vizita Metz-ul şi mormântul lui Schuman de la Scie-Rochelle, Luxembourg-ul unde s-a născut Schuman, într-un cuvânt de a fi în triunghiul autentic şi originar al Europei, am încercat să pătrund sensul original al iniţiativei lor istorice. Marea idee a celor doi oameni politici a fost să găsească o cale de a scoate regiunea care, ca şi continentul, era răvăşită de război, din mizerie şi disperare şi de a-i reface civilizaţia. Care erau interesele imediate şi covârşitoare ale populaţiilor? Să fie instaurată o pace durabilă (cea veche era mereu întreruptă de lupte), iar pretenţiile opuse ale Franţei şi Germaniei la Lorena şi Alsacia, precum şi diferenţele lor culturale (identitate, limbi, credinţe, valori, istorie) să fie puse în surdină sub imperativul interesului comun. Şi aici apare cheia soluţiei. Să lase culturile în pace, să nu invoce valori despărţitoare, să scoată din discuţii orice ar putea mări diferenţele şi renaşte ostilitate. Le trebuia o idee integratoare, îndepărtând pentru moment orice impuls separatist. Cu greu se poate găsi un subiect mai şters şi neutru din punct de vedere valoric, dar mai dinamizator ca interes comun, decât cărbunele şi oţelul. Nimic mai puţin cultural, nimic mai creator de interacţiune.
Dacă n-ar fi procedat aşa, Europa occidentală nu ar fi întreprins primul pas în lungul şi solidul proces al integrării.
Această strategie inspiră admiraţie, dar mai mult decât atât: ea conţine o lecţie pentru întreaga viaţă internaţională. Odată asimilată, ea poate fi folosită la citirea evenimentelor de pe harta lumii şi la înţelegerea mecanismelor care pun în mişcare acele curente şi tendinţe care modifică tot timpul spectacolul globalităţii.
Iată câteva din lecţiile strategiei originare. Părinţii fondatori ai Europei nu erau şi predicatori. Nu considerau drept esenţiale (deşi necesare, utile, fireşte) comunicarea şi dialogul. Pentru ei conceptul-cheie era interacţiunea populaţiilor. Să lucreze împreună germanii şi francezii, să rezolve probleme cot la cot, să se bucure la fel de fructele efortului, acest lucru era important. Puţin interesează dacă se iubesc şi dacă îşi vorbesc unul altuia. Dacă lucrează împreună, cu un obiectiv comun, recurgând la aceleaşi căi şi mijloace, vor deprinde, o dată cu valoarea cooperării, şi normele convieţuirii civilizate. Educaţia trece prin acţiune, teoria vine după experiment.
Un alt cuplu inseparabil, acela de funcţie/structură, este şi el legat de începuturile Europei unite. La originea ei, a fost îmbrăţişată o concepţie funcţionalistă. E ca în biologie: funcţia creează organul. Un economist plecat în Anglia din România, David Mitrany, a explicat, referindu-se la Europa, curentul de gândire funcţionalist, dar a prezentat, cu modestie, ideile sale nu ca o teorie sau filosofie, ci ca o abordare metodologică. Un alt filosof a luat abordarea lui Mitrany, a botezat-o teorie şi trece acum drept părinte al şcolii neo-funcţionale de studiu al relaţiilor internaţionale. Este vorba de Ernst B. Haas.
Toate ideile mari sunt simple, în materie de cupluri inseparabile, întrebarea e cu ce începi: interese sau valori? Este la fel în viaţa curentă: când întâlneşti un om, te interesează ce ai în comun cu el, prin ce e diferit de tine. Nu e o mare descoperire. Se ştie că atunci când definim un obiect trebuie să cunoaştem genul proxim şi diferenţa specifică. Dacă primează genul proxim, suntem de partea conceptelor integratoare, dacă ne interesează specificul, atenţia se mută la ceea ce ne desparte şi fragmentează.
Dubletul funcţie/structură este o formă a două alte întrebări: ce faci? sau cine eşti? E adevărat că oamenii îşi spun înainte numele şi apoi profesia. Dar ce reţinem ca prioritate: rolul sau identitatea? Dacă funcţia primează, începem să ne interesăm de activităţi. Cu ce ocupă şi ce rezolvă o Europă unită? Dacă primează structura, atunci vorbim de instituţiile sale. Economiştii sunt mai degrabă funcţionali, juriştii cu precădere structuralişti.
Începuturile Europei s-au făcut cu tentă funcţionalistă. Dar, treptat, s-a instalat structuralismul, în aşa măsură încât birocraţia a câştigat teren, rezultatele se numără în acorduri juridice, iar cărţile despre Europa încep (aproape toate) să descrie instituţiile. Aflăm abia în partea a doua sau la sfârşitul unui ghid al Europei, sau uneori deloc, care îi sunt activităţile şi proiectele şi cum funcţionează ea.
O ultimă şi preţioasă lecţie, în organismul european, metoda de bază a deciziei comune, a promovării interesului comun, a redactării normelor şi a elaborării proiectelor a fost negocierea. Pe toate uşile sălilor din numeroasele sale sedii, UE ar putea scrie “Negocieri”, iar domeniile negocierii sunt cele mai diverse: pescărie, agricultură, păduri, fluvii, mediu ambiant, energie, ştiinţă, educaţie, urbanizare, habitat – lista e uriaşă. Evident că negocierea presupune comunicare sau dialog, dar acestea sunt mărimi scalare, ca să utilizăm un termen matematic, pe când negocierile sunt dialoguri cu scop, orientate spre obiectiv, ca nişte vectori. Ce se negociază în UE? Interese fără îndoială, fie definirea lor ca interese comune, fie mijloacele de a le promova echitabil. Nu se negociază valori. Europa nu integrează culturile. Nu unifică limba, credinţele, valorile, stilurile şi ce este specific rămâne ca atare. Subiectul culturii nu cere tratate groase. Ocupă o pagină cu tot ce se poate spune despre culturi: recomandarea să se cunoască reciproc, să se respecte, să interacţioneze şi să stimuleze fluxurile de informare. Prin efectul mimetismului, în aceste procese se vor dezvolta şi fructifica influenţele, iar culturile vor solidaritate; şi vor deveni prielnice civilizaţiei.
De ce sunt unii dezamăgiţi de ce se întâmplă? Valorile nu se mulţumesc cu locul lor; ignoră şi detestă interesul, primul termen al cuplului. Goana după specific sufocă mersul curentelor integratoare. Structurile uită de funcţiunile pe care sunt chemate să le servească. Ce e cu această „revoluţie a recesivului” în lumea contemporană? De ce culturile sunt sursă de dezechilibru? De ce devin susceptibile de exagerări şi, deci, de crize?
Ne mărginim la o concluzie privind tema care ne preocupă. Prin capacitatea lor de a sesiza un cuplu inseparabil fructuos ce sfidează raţionamentul binar şi dualismul rigid şi tradiţional, Schuman şi Monnet pot fi trecuţi, fără reţinere, în lista marilor înţelepţi europeni. Mai putem adăuga personalităţile care au aderat la concepţia lor, dar şi pe gânditorii aceleaşi familii, Milrany şi De Rougemont.
