Rusia vs. America: o nouă cursă a înarmărilor gata de start?

În anii Războiului Rece am învăţat că pentru a fi respectate, acordurile de dezarmare cu Uniunea Sovietică trebuie să propună o paritate sau cel puţin un status quo acceptabil. După prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV) în 1991, o Rusie mult diminuată  şi-a văzut aliaţii din OTV şi trei foste republici sovietice alăturându-se NATO, făcând paritatea mult mai greu de obţinut. Dar există încă motive solide pentru realizarea unor acorduri satisfăcătoare pentru toate părţile.

În anii 1990, sub Boris Elţîn, Rusia s-a străduit să se prezinte ca un egal al SUA în negocierile privind dezarmarea şi în cele legate de viitorul fostei Iugoslavii. Preşedintele Bill Clinton a încercat să răspundă preocupărilor lui Elţîn, dar între George W. Bush şi Vladimir Putin nu prea a existat o colaborare constructivă în problema dezarmării. Mai mult, din 2000 Bush se împotriveşte oricărui tip de diplomaţie multilaterală. Şi-a în­ceput mandatul prezidenţial cu o nouă generaţie de sisteme defensive de rachete balistice (BMD) şi s-a retras din Tratatul privind rachetele anti-balistice (ABM) din 1972, acord care stabiliza de două decenii relaţiile SUA-URSS.
În Rusia, un Putin tot mai agresiv, ajutat de banii obţinuţi din industria petrolieră, este acum hotărât să obţină statutul de mare putere în relaţiile cu Vestul. El caută să se impună în multe zone: încercarea de a bloca indepen­den­ţa Kosovo; contracararea sanc­ţiunilor propuse de SUA împotriva Ira­nului; şi renegocierea acordurilor de dezarmare încheiate atunci când Rusia era slăbită. Dacă Putin este privit în Vest cu tot mai multă suspiciune, în ce priveşte dezarmarea există unele aspecte în care chiar are dreptate.

Propunerile lui Putin

Mai concret, preşedintele Rusiei doreşte prelungirea acordului START-I din 1994 (care expiră în decembrie 2009) şi care impune restricţii asupra rachetelor balistice intercontinentale (ICBM) americane şi ruseşti, rachete ofensive pe care Putin nu şi le poate upgrada şi atunci preferă noi negocieri pentru reducerea lor. De asemenea, Putin este hotărât să refacă sau să abroge acordurile pe care le consideră inechitabile şi discriminatorii. Este vorba în special de tratatul bilateral Intermediate Nuclear Force (INF) din 1987, care interzice rachetele de croazieră şi balistice cu rază medie de acţiune (500-5500 km) ruseşti şi ame­ricane, şi de tratatul multilateral privind Forţele Convenţionale din Euro­pa (CFE) din 1990, care instaurează un echilibru între NATO şi OTV în cinci categorii de echipamente de luptă terestre.
Tratatul INF a avut ca rezultat distru­gerea a 846 rachete cu rază medie americane şi 1.846 ruseşti, inclusiv cele care au provocat atâta îngrijorare în Europa, mai ales în Ger­ma­nia Federală în anii 1980. Însă în februarie 2006, la întâlnirea anuală Wehrkunde din Munchen, Serghei Iva­nov (pe atunci ministrul apărării în Ru­sia) a denunţat Tratatul INF drept „o relicvă a Războiului Rece”, în timp ce Pu­tin declara că Rusia nu mai poate respecta un tratat bilateral care nu cons­trânge şi terţe state ce au do­bândit sau sunt pe cale să producă în curând INF-uri. În octombrie 2007, Putin a ameninţat cu abrogarea uni­la­terală a tratatului din 1987, dacă acesta nu devine global.
Tratatul CFE este considerat de NATO piatra de temelie a stabilităţii europene de după Războiul Rece, datorită transparenţei şi previzibilităţii mecanismului de verificare, ce regle­men­tează schimburi regulate de informaţii şi inspecţii în teren. Cu toate acestea, fiind un acord inter-bloc, CFE a devenit caduc după dezintegrarea OTV în 1991. În 1993 Boris Elţîn a lan­sat critici legate de impactul extinderii NATO asupra Tratatului CFE şi, la scurtă vreme după aceea, legate de constrângerile impuse de CFE asupra capacităţii Moscovei de a pune capăt revoltelor din Caucaz.
După amendamente succesive în favoarea Rusiei, incluzând plafoane mai generoase pentru Rusia în zonele de graniţă, în noiembrie 1999 a fost semnat la Istanbul noul Tratat CFE Adap­tat (ACFE). Elţîn a acceptat şi retragerea trupelor ruseşti din Moldova şi Georgia – condiţie esenţială impusă de NATO pentru ratificarea noului tratat. Putin nu a participat însă la întâl­nirea din noiembrie 1999, şi a negat întotdeauna legătura dintre angajamentul lui Elţîn de retragere din Georgia şi Moldova şi ratificarea de către NATO a noului tratat. De asemenea, Putin şi-ar dori excluderea „forţelor ruseşti de menţinere a păcii” din angajamentul de retragere.
Pe măsură ce NATO şi-a adăugat noi membri şi a iniţiat o serie de pro­grame de cooperare militară pentru antrenarea şi dotarea noilor membri ca Bulgaria şi Romania sau foste republici sovietice ca Georgia, Putin şi-a exprimat tot mai frecvent opoziţia faţă de CFE. El a subliniat că cele trei state baltice membre NATO nu erau cons­trânse de tratat, deşi ştie că Estonia, Letonia şi Lituania au promis să se alăture NATO după încheierea ACFE. În mai anul trecut, Putin a cerut o con­ferinţă extraordinară privind CFE (posibilitate prevăzută de Articolul XXI-2 din tratatul din 1990). Conferinţa a avut loc pe 12-15 iunie în Moscova, dar nu s-au înregistrat progrese sem­nificative. La jumătatea lui iulie Putin (invocând Articolul XIX din tratatul din 1990) a anunţat că Rusia va înceta respec­tarea CFE în 150 de zile, adică până pe 12 decembrie 2007, dacă între timp NATO nu ratifică tratatul. Până acum doar Rusia, Belarus, Ucrai­na şi Kazahstan au ratificat acordul.
Un alt ghimpe în coasta lui Putin, în afară de divergenţele privind CFE, este propunerea SUA (un proiect drag fostului secretar al apărării Donald Rumsfeld) de a instala 10 rachete de interceptare de sol în Polonia şi un radar în bandă X de 360 de grade în Repu­blica Cehă. Acestea sunt conec­tate la un sistem de apărare cu rachete balistice amplasat în Alaska, pentru care Gordon Brown a fost de acord la sfârşitul lui iulie 2007 (fără dezbaterea publică promisă de Tony Blair în februa­rie anul anterior) să pună la dispoziţie facilităţile de la Fylingdales şi Menwith din Yorkshire. Acest sistem american a fost iniţial prezentat ca mod de contra­carare a unei ameninţări din partea Coreei de Nord, iar ulterior din partea Ira­nului.
Putin însă consideră că rachetele amplasate în Europa Centrală sunt în principal îndreptate împotriva Rusiei, mai exact a ICBM-urilor RS-18, Topol şi Topol-M staţionate în regiunile ruseşti T’ver, Ivanovo, Kaluga şi Saratov. Temerile lui Putin sunt justificate de un memorandum semnat de Rumsfeld în ianuarie 2002 şi de o directivă privind securitatea naţională semnată de Bush în decembrie anul următor (NSPD-23): ambele menţionează că aceste sisteme BMD vor fi upgradate pe măsură ce tehnologia SUA pro­gre­sează.
Răspunsul iniţial al lui Putin în februarie 2006 la perspectiva instalării rachetelor în Polonia a fost să ameninţe cu instalarea de noi rachete în Kaliningrad. Într-o dispoziţie ceva mai conciliantă în cadrul întâlnirii G-8 de la începutul lui iunie 2007 din Heiligendamm, Germania, Putin a oferit ca alternativă pentru radarul din Cehia posibilitatea utilizării radarelor ruseşti din Gabala, în Azerbaidjan, şi Armavir în sudul Rusiei, ofertă pe care i-a făcut-o din nou lui Bush la începutul lui iulie în Kennebunkport. Răspunsul american a fost rece, propunând doar o formă oarecare de „arhitectură comună.”

Răspunsul NATO

NATO nu vorbeşte întotdeauna pe o singură voce când vine vorba fie de George Bush, fie de Vladimir Putin. Pe 14 iunie 2007, miniştrii apărării NATO întruniţi la Bruxelles au hotărât reali­zarea unei evaluări a implicaţiilor noilor rachete americane în Europa până în februarie 2008. Aliaţii europeni sunt profund nemulţumiţi de faptul că Washingtonul a ignorat NATO şi a nego­ciat amplasarea componentelor BMD la nivel bilateral, direct cu Marea Brita­nie, Polonia şi Cehia. Congresul SUA nu a fost nici el prea fericit, şi Camera a tăiat cele 310 milioane dolari solicitaţi de Bush pentru proiect pentru FY 2008, care se încheie în septembrie anul viitor. Unii cehi se plâng de posibi­lele riscuri pentru sănătatea populaţiei induse de radarul respectiv, în timp ce în Polonia un fost ministru al apărării, Radek Sikorski, consideră că riscul reprezentat de găzduirea de rachete americane este mai mare decât orice potenţiale beneficii.
Şi are dreptate. În cazul puţin probabil în care sistemul chiar ar inter­cepta o rachetă, daunele colaterale aduse ţărilor europene din jur ar fi catas­trofice. Din fericire, Polonia pare să depăşească servilismul faţă de Washington practicat de fraţii Kaczyn­ski. Noul prim-ministru Donald Tusk, şeful partidului de centru-dreapta Plat­forma Civică, şi-a bazat campania pe promisiunile că va retrage trupele polo­neze din Irak şi va renegocia acordul BMD.
În problema CFE, Germania s-a dovedit cea mai sensibilă la preo­cupările Rusiei şi cea mai activă în încercarea de păstrare a regimului tratatului. O problemă încă disputată este retragerea de către Rusia chiar şi a trupelor de menţinere a păcii din Moldova şi Georgia (aşa cum insistă SUA, Marea Britanie şi Canada, în timp ce Germania, Italia şi Belgia ar fi mai flexibile). O alta este posibilitatea ca NATO să facă noi concesii Rusiei în privinţa echipamentelor ruseşti din zonele de graniţă (la care Turcia şi Norvegia se opun vehement).
După întâlnirea CFE fără rezultate din Moscova din iunie şi câteva discuţii bilaterale între Rusia şi diverşi aliaţi peste vară, Germania a solicitat o întrunire a tuturor celor 30 de membri CFE la Bad Saarow la începutul lui octombrie 2007. În această întâlnire s-a discutat despre „un proces paralel de acţiuni NATO şi ruseşti care ar putea pune capăt blocajului actual”. NATO a oferit Rusiei asistenţă financiară pen­tru retragerea din Georgia şi Moldova şi consultări în cadrul Consiliului NATO-Rusia privind adoptarea regimului CFE de statele baltice şi Slovenia. Rusia nu a părut impresionată şi continuă să se plângă de prevederile acordului.

Depăşirea impasului

În încercarea de a rezolva divergenţele privind câteva probleme de securitate (între care CFE, BMD şi problema spinoasă a independenţei Kosovo) SUA şi Rusia au iniţiat recent o serie de întâlniri în format 2+2 (miniş­trii de externe şi apărare ai celor două ţări) la interval de şase luni. În prima din ele, pe 12 octombrie 2007 la Moscova, secretarul de stat Condo­le­ezza Rice şi secretarul Apărării Robert Gates nu au făcut nici un progres în problema CFE. Acest lucru s-a reflectat în votul din 16 octombrie din Comisia pentru Securitate a Dumei Rusiei, care a aprobat proiectul de lege propus de Putin privind abrogarea tratatului la 12 decembrie. Însă în ce priveşte BMD, Gates a indicat ruşilor că rachetele de interceptare şi radarele nu vor fi instalate neapărat în Cehia şi Polonia, dacă ameninţarea Iranului nu se materializează, idee pe care a reluat-o după 10 zile la Praga, în discuţii cu ministrul ceh al apărării.
Între timp, la Universitatea Naţio­nală de Apărare din Washington, D.C., Bush reitera caracterul imediat al ame­ninţării iraniene şi nevoia de a acţiona cât mai curând în legătură cu BMD în Europa. Oponenţii BMD au prins curaj datorită acestei aparente contradicţii în sânul administraţiei, care reflectă pro­funda împotrivire în SUA faţă de pro­iec­tul Bush-Cheney de demonizare a Iranului în vederea unui nou război. În orice caz, Putin nu a părut impre­sionat de concesia oferită de Gates în Moscova şi Praga. La summitul UE-Rusia din Portugalia de la sfârşitul lui octombrie, Putin a invocat criza rache­telor cubaneze din 1962, observând că amplasarea de rachete ofensive în Cuba de către URSS a fost un răspuns direct la amplasarea de către SUA de rachete în Turcia, şi ameninţând impli­cit cu un răspuns similar din partea Rusiei faţă de instalarea BMD în Eu­ropa Centrală.
Principala problemă cu care se confruntă Europa în relaţia cu un preşe­dinte Putin dur şi un preşedinte Bush la final de mandat şi împotmolit în Irak e că nici unul din ei nu este dispus să facă vreo concesie celuilalt. Putin este un lider cu care puterile occidentale pot discuta tot mai greu despre Iran, Kosovo şi multe alte probleme. Cu toate acestea, intenţia sa de a stabili o relaţie de paritate cu NATO nu trebuie respinsă fără a fi analizată.
Principiul parităţii contribuie şi la stabilitatea internaţională, şi ar trebui sprijinit atâta timp cât nu sunt ameninţate interesele de securitate ale Vestului. Aceasta necesită un lider de alianţă suficient de puternic încât să poată negocia în relaţiile diplo­m­a­tice multilaterale, care să se poată opu­ne eforturilor Rusiei de a bloca independenţa provinciei Kosovo, dar şi care să poată deschide o serie de posibilităţi de dezarmare. De exemplu îngheţarea planurilor inutil de agresive privind instalarea BMD în Europa, prelungirea acordului START-I, lansarea de noi negocieri privind reducerea armamentului ofensiv strategic (SORT), aşa cum i-a promis Bush lui Putin în Kennebunkport în iulie, şi deschiderea tratatului bilateral INF pentru noi parteneri – inclusiv Iranul. Putin şi-ar pu­tea reconsidera ameninţarea privind abrogarea CFE, o situaţie din care toată lumea ar avea de câştigat.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 53