Întotdeauna când un sistem statal sau părţi din acesta intră în conflict şi se produc scurgeri de informaţii care ajung să erodeze sistemul în ansamblu, avem primele indicii că asistăm la o criză de sistem.
Scandalul închisorilor CIA este unul din acele exemple în care criza unui actor din sistem poate afecta atât sistemul în ansamblu, cât şi alte sisteme cu care el interacţionează.
Şi dacă…
Dacă luăm în calcul validitatea ipotezei existenţei unor închisori CIA în Europa, SUA se confruntă cu o gravă criză de legitimitate şi de credibilitate. Criza declanşată de conflictul dintre CIA şi Casa Albă nu se rezumă doar la dimensiunea comunicaţională sau de imagine. Confirmarea ipotezei existenţei unor posibile închisori CIA în Europa ar nega modelul însuşi de democraţie promovat şi exportat de SUA la nivel global. Mai mult, SUA şi-ar nega rolul wilsonian civilizator pe care l-a promovat în cadrul misiunilor NATO de pace, în zone potenţiale de conflict (Irak, Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Afganistan). Tot acest scandal delegitimează discursul moralist şi misionar al SUA şi anulează premisele de securitate strategică care au stat la baza formării şi funcţionării NATO. Demonstrarea cu probe solide a existenţei unor închisori CIA ar obliga SUA să-şi reconsidere din temelii politica externă, cu caractere unilateraliste, şi ar afecta, fără îndoială, echilibrul de forţe în plan global.
Un “flagel” care zdruncină Europa
Informaţiile legate de o posibilă existenţă a închisorilor CIA în Europa au început să se succeadă în valuri, prin tot atâtea surse, jurnalistice sau la nivel oficial, mai mult sau mai puţin credibile. Confuzia generată în jurul acestui subiect este, până la urmă, o modalitate destul de eficientă, manevrată probabil de undeva din spatele unor servicii secrete, de manipulare a vulnerabilităţilor structurale ale ţărilor Europei.
Scandalul închisorilor CIA a “pătruns” în Europa prin punctele sale cele mai vulnerabile. Este vorba, pe de o parte, despre Polonia, văzută de marile puteri europene ca o povară financiară a Europei, iar, pe de altă parte, este vorba despre România, una din ţările care aparţine valului imediat de aderare. Iniţial venite din partea organizaţiei Human Rights Watch, mai apoi din partea Amnesty International şi a unor prestigioase cotidiene americane (“New York Times” sau “Washington Post”), acuzaţiile au inflamat Europa, care a cerut imediat explicaţii celor două ţări.
Oficialii de la Bucureşti par deja obosiţi şi agasaţi de negaţiile repetate pe care trebuie să le dea pe marginea acestui scandal. Numai că, spre deosebire de Polonia, România este net dezavantajată, chiar şi din simplul fapt că nu este încă membru al Uniunii Europene, iar aceste informaţii îi produc un deficit major de credibilitate şi de imagine. Informaţiile publicate în săptămânalul elveţian “Sonntagsblick” par să fie o probă de confirmare a existenţei unor centre secrete de detenţie în România, Bulgaria, Ucraina, Macedonia şi provincia sârbă Kosovo. Mai mult, parlamentarul britanic Claude Moraes a lansat ipoteza amânării aderării candidatelor la aderare (în primul rând, a României).
Treptat, acuzaţiile HRW s-au extins asupra Germaniei, Marii Britanii, Spaniei, Portugaliei, Greciei, Republicii Cehe, Ciprului, dar şi asupra Elveţiei, Egiptului, Marocului, Macedoniei, Bulgariei sau Ucrainei. Pentru a spori şi mai mult confuzia, publicaţia britanică “Sunday Telegraph” a publicat în paginile sale un document prin care demonstra că de fapt întreaga Uniune Europeană ar fi ştiut de existenţa acestor zboruri şi închisori.
În acest scandal, bătrânul continent se împarte din ce în ce mai multe individualităţi, astfel încât chiar şi cei mai puternici lideri ai Europei ajung să se suspecteze unul pe altul într-un scandal care nici măcar nu este al lor: statele europene mai puternice le suspectează pe cele mai slabe, cei mai rezervaţi faţă de politica NATO pe cei care s-au dovedit de-a lungul timpului aliaţi foarte fideli ai SUA în Europa.
După o perioadă de câteva luni de absolută confuzie la nivelul membrilor UE, s-a decis constituirea unei comisii de anchetă la nivelul Uniunii care să interogheze oficialii ţărilor suspectate de implicare în acest scandal, din dorinţa de a strânge dovezi despre existenţa sau nu a acestor închisori. Chiar dacă Uniunea Europeană recunoaşte prin oficialii săi că nu deţine resursele necesare pentru strângerea unor astfel de dovezi, membrii UE se bazează pe colaborarea statelor suspectate care trebuie să furnizeze informaţiile necesare ale nevinovăţiei lor. În paralel, a fost începută o anchetă la nivelul Consiliului Europei (din care fac parte şi SUA), coordonată de senatorul elveţian Dick Marty, care a lansat o serie de informaţii şi suspiciuni menite să tensioneze şi mai mult relaţiile dintre statele europene între ele şi cele aspirante la statutul de membru al Uniunii.
Mize şi premise
Informaţiile transmise până acum de Casa Albă, atât la nivelul Congresului american, cât şi prin intermediul vizitei secretarului de stat american, Condoleezza Rice, nu au făcut decât să sporească şi mai mult ambiguitatea în rândul ţărilor europene asupra autenticităţii informaţiilor.
Din nou, Europa se vede implicată într-un război care nu este al ei. Războiul este dus de data aceasta la un alt nivel decât cel armat. La mijloc, pare să fie însă o miză care să afecteze direct Europa. Este posibil ca acest război care ameninţă să despartă mai mult ca niciodată construcţia europeană să nu fie doar cel dintre Administraţia americană şi serviciile secrete. Este posibil ca acest război să fie o reiterare a unei vechi dispute dintre Rusia şi SUA în lupta pentru supremaţia mondială, război dus de data aceasta prin intermediul serviciilor secrete.
Informaţia pare şocantă la prima vedere, dar ea justifică o mare parte din demersurile pe care le face în acest moment Casa Albă în aşa-zisa luptă împotriva terorismului. Pe următorul punct al “axei răului” construită de preşedintele George W. Bush, se află Iranul cu, din nou, invocata deţinere a armelor nucleare. Spre deosebire de Irak, unde preşedintele Bush avea legitimitatea contestării regimului totalitar al lui Saddam Hussein, pentru Iran trebuie construită o altă miză. În plus, preşedintele Bush nu poate să aibă acelaşi tip de discurs şi să-şi construiască aceleaşi premise ca în cazul intervenţiei din Irak. Atunci exista 11 septembrie, exista Ossama Bin Laden şi reţeaua Al Qaeda. Atunci, premisele declanşării unui război împotriva terorismului erau deja constituite.
În acest moment, Europa şi opinia publică internaţională au devenit imune în faţa unui discurs general despre lupta împotriva terorismului. Aşadar, este nevoie de fabricarea unor motive în plus decât cele deja ştiute sau bănuite pentru ca Europa şi Rusia să se implice într-un astfel de război. Preşedintele Franţei a fost primul care a intuit intenţiile Casei Albe şi, spre deosebire de situaţia Irakului, când a regretat în cele din urmă situarea pe poziţii divergente de SUA, acum a ţinut să fie cel care să dea startul unei astfel de dezbateri la nivel european.
Dar unde se situează scandalul CIA în tot acest angrenaj de fapte? Pot fi mai multe ipoteze de lucru. Pe de o parte, CIA a aflat de intenţiile Casei Albe şi ţine să discrediteze din start intenţiile preşedintelui George W. Bush sau vor doar să-l şantajeze, iar, pe de altă parte, CIA fabrică un scandal în care implică Europa din aceeaşi dorinţă de a-i discredita acţiunile de a se alătura SUA în lupta împotriva terorismului. Nu întâmplător primele ţări europene incriminate, România şi Polonia, au fost cele mai necondiţionate susţinătoare ale războiului declanşat de preşedintele George W. Bush în Irak.
Trebuie luată în calcul şi o altă ipoteză de lucru. Este posibil ca SUA să fi declanşat o astfel de scurgere de informaţii prin intermediul CIA, dar toate informaţiile să fie pe deplin controlate de la Casa Albă şi să aibă ca ţintă unică Europa. În această situaţie, ar fi fost imposibil ca Europa să nu reacţioneze, iar lipsa de unitate la nivelul statelor membre a ieşit mai mult ca niciodată în evidenţă. SUA au demonstrat încă o dată Europei că, în lipsa unui inamic unic şi recunoscut de facto (de obicei, arătat sau construit de la Washington), Uniunea Europeană este o structură politică extrem de vulnerabilă mai ales în ceea ce priveşte componenta de securitate şi apărare. Fără să-şi dea seama, liderii europeni recunosc implicit rolul de coeziune şi unitate pe care SUA îl au la nivelul structurilor europene.
Pornind de la aceste premise, mă hazardez să spun că SUA îşi sacrifică vechiul model de democraţie promovat în afara graniţelor în schimbul redimensionării unilateralismului la nivel global, având ca principală sursă de legitimitate lupta împotriva terorismului.
