Când Traian Băsescu a anunţat poporul că va învinge “sistemul ticăloşit” el excludea desigur apartenenţa sa la sistem, altfel spus: propria sa “ticăloşie”. Pentru a ne convinge că lucrurile nu stau aşa, noul preşedinte a suferit o metamorfoză, a trăit o formă ciudată de convertire. Astfel, din populistul de viitor, dar cam necioplit, Băsescu a devenit peste noapte un erou al Binelui şi un călău cu aere de intelectual.
În zadar a încercat opoziţia să scoată în evidenţă inconsecvenţele noului preşedinte, să-i dea cu încetinitorul piruetele pentru a se putea observa mai bine cine este omul. Situaţia este aceeaşi cu a unui ticălos care s-a hotărât să devină sfânt. Respectând proporţiile, Băsescu este un Sf. Augustin, un Sf.Pavel al politicii româneşti. Scena “plânsului”, din piesa retragerii lui Stolojan de la alegerile prezidenţiale din 2004, ar putea fi echivalentul minunatei convertiri.
Înainte de a deveni preşedinte, Traian Băsescu era împotriva tuturor mijloacelor folosite în prezent cu scopul de a reforma clasa politică. PNA (actualul DNA) nu făcea decât să asculte unor comenzi politice atunci când i-a redeschis dosarul “Flota”. “Reforma morală”, care însemna între altele accesul la dosarele fostei Securităţi, i se părea inutilă, iar introducerea votului uninominal demagogică. După ce a ajuns însă la conducerea statului, Traian Băsescu a înţeles că toate acestea sunt arme formidabile de luptă împotriva adversarilor săi politici.
Spre deosebire de Augustin şi Pavel însă, Băsescu nu pare să aibă o conştiinţă foarte clară a “păcatelor” sale trecute. Niciodată, în discursurile sale palpitante, nu a făcut vreo mărturisire de căinţă poporului pe care îl conduce. El are în schimb cunoaşterea clasei politice, din care a făcut parte aproape de la început. Băsescu ştie din experienţă cu cine joacă.
Până în 1996, când clasa politică era împărţită clar între răi şi buni, electoratul avea speranţe privind posibilitatea schimbării în bine a lucrurilor. Această schimbare pare să fi fost ratată în perioada Convenţiei, astfel că, la alegerile din 2000, toate partidele deveniseră deja o apă şi-un pământ. A fost nevoie de un efort de negare extraordinar şi de utilizarea unor metafore stridente, ca “sistemul ticăloşit”, pentru ca speranţa să învie. Reprezentând cam aceeaşi pornire anti-sistem cu a liderului PRM, Corneliu Vadim Tudor la alegerile din 2000, Traian Băsescu a încercat din 2004 să-şi asume în plus şi partea binelui, care, după cum se ştie, este partea dreaptă. Ambiţioase proiecte, s-o recunoaştem! Figură expresivă a “sistemului ticăloşit”, Băsescu a reuşit să convingă electoratul că este principalul adversar al acestui sistem; lider al unui partid de stânga, el a trecut peste barierele puse de talibanii dreptei şi a devenit noul lor idol. Nu ne miră deci că sentinţele şi ordonanţele sale discursive au efectul unor sentinţe judecătoreşti şi al unor ordonanţe guvernamentale. Tot ce este “imoral” pentru Băsescu, este imoral pentru toată lumea; dacă şeful statului afirmă că învăţământul este la pământ, nu putem decât să fim de acord cu el. Situaţia este cu atât mai comică, dar şi mai complicată, cu cât de regulă gura lui Băsescu rosteşte adevărul.
Hegel nu avea dreptate atunci când susţinea că negarea negaţiei are ca sinteză o afirmaţie. Dacă îl negi pe Băsescu, această negaţie dusă până la ultimele ei consecinţe, nu rezultă nimic; deci, este inutil. De acest lucru au devenit repede conştienţi foarte mulţi oportunişti, ucigători în entuziasmul lor faţă de noua vedetă a scenei politice româneşti. Ei sunt cei care, din cauză că îl laudă de dimineaţa până seara, îi slăbesc instinctele şi-l fac să se creadă mai mult decât este. Recomandarea mea este ca Băsescu să fie lăudat în continuare, până când o să ni se facă silă. Aceasta este probabil una din puţinele metode de defascinaţie.
În procesul de destructurare, actorul principal trebuia –fireşte- să ia partea leului. Dublarea cotei electorale a PD este, înainte de toate un drept al lui Traian Băsescu. El şi-a deşurubat propriul partid de pe partea stângă a politicii şi l-a înşurubat pe dreapta, aceasta fiind prima sa acţiune importantă de destructurare. A doua a fost divizarea PNL, ceea ce este tot una cu încercarea de a lua liberalilor ceea ce este tradiţional şi doctrinar al lor, adică ideea dreptei. Traian Băsescu a ştiut de la bun început că dreapta nu este a sa, dar n-a avut încotro şi a trebuit să-i sacrifice pe liberali.
A fi de dreapta, în noul context politic, este important, dar nu suficient. Numai un partid de dreapta dominant poate cu adevărat să reprezintă viitorul politicii în România. Dominaţia aparţinând PSD, a fost nevoie ca şi acest partid să fie sacrificat, să fie dezbinat, învâtit pe o parte şi pe alta până când a ajuns de nerecunoscut. În acest sens, preşedintele PSD Mircea Geoană, cu labilitatea sa stranie, a fost instrumentul potrivit, mult mai eficient decât acţiunile Parchetului împotriva liderilor PSD; lui îi datorează Băsescu decăderea PSD, şi nu lui Daniel Morar, care s-a limitat la a îngroşa linia ce-i desparte pe reformaţi de reformatori.
Despre reformarea clasei politice se vorbeşte din 1990, încă dinainte ca aceasta să fie, propriu-zis, constituită. Niciodată însă, ca în ultimii trei ani, clasa politică nu a fost supusă atâtor puternice presiuni, al căror efect ar trebui să fie o schimbare şi o înnoire radicale. Forţe destructurante se manifestă din plin, afectând guvernarea, actul de legiferare, dar şi relaţiile din interiorul partidelor. Societatea civilă, în cea mai mare parte, susţine acest avânt. Electoratul nu s-a exprimat încă prin vot în legătură cu voinţa radicală de reformare, dar, dacă ar fi să ne luăm după sondajele de opinie, ea îi pare legitimă. Pe lângă dorinţa cvasi-permanentă de reformare, astăzi, mai mult decât în trecut, se manifestă o formidabilă voinţă negativă. Reformele nu se transpun doar în schimbarea unor persoane ieşite din uz, ci şi a managementului, a tipului de management al partidelor, al relaţiilor dintre partide şi publicurile lor, al relaţiilor dintre partide ca atare şi, în final, al sistemului politic. Restructurarea pare să ajungă într-adevăr până la regulile sistemului democratic. Această forţă suprapolitică acţionează mai degrabă nedemocratic, dar ea tinde să schimbe din temelii sistemul politic, în numele unei democraţii mai bune şi mai corecte. Este însă un asemenea demers dezirabil?
Pentru a putea considera că forţa destructurantă este utilă ar trebui să admitem că ea intervine în viaţa politică românească de undeva din transcendenţa autolegitimantă a Binelui. Este tipul de raţionament care corespunde întrebării lui Platon despre cea mai bună guvernare. Conducătorii sunt buni pentru că au acces la binele suprem. Aici suntem totuşi departe de scepticismul care stă la baza democraţiei. Din perspectivă democratică, aşa cum ne-a învăţat Karl Popper, ne interesează în mod special evitarea răului pe care pot să-l facă cei care conduc şi mai puţin inventarea unei lumi politice ideale, în baza căreia suntem dispuşi să dăm mână liberă unor personaje foarte motivate.
Probabil că situaţia actuală este însă ceva mai complicată, lipsită de orice idealitate platonică. Forţa de care vorbeam ascultă de un bine subiectiv şi, ca urmare, se manifestă discreţionar. Astfel, deşi în suspensie este pus sistemul însuşi, structuri din vechiul sistem par să fie susţinute pentru că ar reprezenta partea binelui. Criteriile preferinţelor rămân necunoscute; în fond, ele sunt politice şi, de aceea, nu ţin. La aceasta se adaugă o mult prea mare atenţie acordată afectivităţii poporului şi nu raţionalităţii indivizilor. Binele, după cum se poate observa, nu este nici pe departe impus cu forţa. În societate există resurse suficiente de ură faţă de clasa politică pentru ca dărâmarea ei să fie dorită cu entuziasm. Societea civilă, care de mult timp se simte dispreţuită, este nerăbdătoare să se răzbune. În parte, acest proiect al instaurării binelui îi aparţine, ba chiar nu ar fi fost posibil fără ea. Societatea civilă s-a pus în slujba binelui şi a uitat să ne mai apere de rău. S-ar putea însă ca, în pornirea nefirească împotriva clasei politice să vedem până la urmă nu doar un eşec al acesteia, ci şi al societăţii civile şi, în final, un eşec al nostru, al tuturor.
