BNR a fost singura institutie din perioada de tranzitie care a functionat corect, gratie ei având în momentul de fata o stabilitate macro-economica si o inflatie redusa. Masurile luate de BNR, nu totdeauna populare, nu totdeauna de sorginte liberala, au avut totusi meritul de a pastra cât de cât economia româneasca în stare de functionare si de a împiedica un colaps de tip argentinian.
Privire de ansamblu
Sistemul bancar reprezinta un unicat în istoria institutiilor postdecembriste. Este condus din 1990 de aceeasi persoana (cu o scurta perioada când Mugur Isarescu a fost premier). În aceste conditii, nu cred ca exageram daca spunem ca sistemul bancar românesc este opera acestuia. Este cert ca Mugur Isarescu are mari merite în tinerea în frâu a economiei românesti, fiind principalul artizan al macrostabilizarii economiei si a frânarii inflatiei. Masurile monetariste luate de BNR au reusit sa evite de mai multe ori colapsul economic – pericol de care economia româneasca este înca departe de a fi scapat, mai ales în conditiile recentelor tulburari politice.
Din pacate însa, BNR a fost singura institutie din perioada de tranzitie care a functionat corect, gratie ei având în momentul de fata o stabilitate macro-economica si o inflatie redusa. Chiar daca mersul euro pe pietele internationale pare sa fi stricat planurile BNR, astfel încât o inflatie de o cifra nu mai pare fezabila pentru anul viitor, totusi ea nu va depasi 10-11%. Dar toate aceste succese au fost obtinute numai prin masuri monetariste, în conditiile în care România are o economie de piata functionala numai în mintea guvernantilor. Masurile luate de BNR, nu totdeauna populare, nu totdeauna de sorginte liberala, au avut totusi meritul de a pastra cât de cât economia româneasca în stare de functionare si de a împiedica un colaps de tip argentinian. Totusi, datorita concentrarii prea mari pe aspectele de politica monetara si mai putin pe ce se întâmpla în sistemul bancar, BNR a permis întâmplari de genul Columna, Banca Turco-Româna, Credit Bank, Banca Internationala a Religiilor. E-adevarat, în prezent, riscurile ca ele sa se mai repete sunt relativ scazute.
Sistemul bancar românesc nu are cum sa fie însa foarte diferit de economia si societatea în care activeaza. Astfel, principalele sale caracteristici sunt: birocratizarea excesiva – numarul de hârtii, semnaturi si stampile necesare în relatia cu banca fiind de-a dreptul kafkiene, necunoasterea clientilor, subdezvoltarea – numarul de produse bancare fiind foarte mic, este costisitor – produsele bancare sunt înca foarte scumpe si putin accesibile. Resuresele sunt mici si, în general, atrase pe termen scurt, în vreme ce creditele se acorda pe termene din ce în ce mai lungi, iar creditarea se adreseaza în principal consumului si nu productiei.
Sa le analizam pe rând:
Birocratizarea excesiva
Este pe de-o parte vina bancii nationale, pe de alta parte rodul unei culturi organizationale mostenite probabil înca din vremurile începuturilor sistemului bancar românesc. Multe din hârtiile solicitate sunt redundante, altele complet inutile. O banca nu poate în momentul de fata sa afle (si nici nu pare a fi interesata) un lucru elementar despre clientul sau. Gradul de îndatorare. Astfel, cu toata birocratia, un client poate lua credite de la câte banci doreste, cu respectarea normelor în vigoare.
Numarul de stampile pe un banal ordin de plata poate ajunge chiar la 5 (stampila firmei emitente, stampila cu data operarii, stampila de “semnatura verificata”, stampila bancii, stampila si parafa operatorului bancar). Înmultit cu 3 exemplare câte are fiecare ordin de plata va imaginati câte minute se pierd numai pentru “autentificarea” unui ordin de plata. La fel, operatiunile la ghiseu implica la cele mai multe banci un traseu întortocheat, care îl obliga pe client sa stea la doua sau chiar trei cozi pentru a-si rezolva problemele. În aceste conditii, timpul mediu de asteptare pentru rezolvarea problemelor cu banca a ajuns pentru un SRL obisnuit la cel putin o ora.
Birocratizarea excesiva atrage dupa sine costuri suplimentare – numai tipizatele bancare reprezinta un procent impresionant si un personal supradimensionat, ceea ce scoate la iveala o alta problema a sistemului bancar:
“Nepoatele”
Unul dintre lucrurile despre care nu se vorbeste prea mult la noi este personalul bancar. Numarul în crestere al bancilor precum si al filialelor sau sucursalelor acestora a creat un numar mare de locuri de munca bine platite. O proportie îngrijoratoare dintre aceste locuri a fost ocupata de “nepoate”, al caror profesionalism este departe de cerintele postului. Si asta nu se întâmpla numai la bancile cu capital de stat.
Daca în linii mari în Bucuresti lucrurile stau cât de cât mai bine, în provincie multe banci sufera din aceasta privinta.
Lipsa acuta a personalului specializat este un aspect care sare în ochi oricarei persoane care intra în relatie cu banca. Informatii incomplete sau chiar eronate, perioade de asteptare la ghiseu din ce în ce mai mari, iata numai câteva din problemele cu care se confrunta toti clientii bancilor, indiferent ca sunt persoane juridice sau private.
Cresterea numarului de clienti si a serviciilor oferite de banci a creat presiuni si mai puternice asupra personalului existent care este astfel pus în situatia de a procesa un numar mai mare de dosare, crescând astfel posibilitatile de aparitie a unei erori. Situatia a fost remarcata si de Nicolae Cinteza, Director la Directia de Supraveghere din BNR, la seminarul EU-COFILE 2003: “Viteza cu care a crescut creditul induce un risc. Bancile s-au orientat din ce în ce mai mult spre retail, dar personalul bancar a ramas acelasi ca numar. Cu aceleasi persoane se lucreaza practic mai multe dosare, fapt ce induce un risc suplimentar în administrarea creditelor.”
Din pacate însa, angajarea si pregatirea unor angajati noi costa, resurse ce trebuie asigurate de undeva. Iar prin reducerea marjelor de dobânda si a marjelor de profit, acest lucru devine din ce în ce mai dificil.
Solutia aleasa de mai multe banci este renuntarea la acele activitati care consumau foarte mult timp si aduceau beneficii mici, cum ar fi plata la ghiseu a facturilor de telefonie mobila sau a utilitatilor.
Necunoastera clientilor
Birocratizarea si deficitul de personal afecteaza grav relatiile cu clientii. Timpii de asteptare s-au marit foarte mult, durata medie de rezolvare a problemelor cu banca fiind de cel putin o ora. Desi solicita hârtii peste hârtii, adeverinte peste adeverinte, bancile nu afla un lucru elementar despre clientii lor. Recentele norme ale BNR au fost un semnal de alarma disperat, ignorat însa de banci, care s-au întrecut în a gasi solutii convenabile pentru a le ocoli. Proiectul biroului de credit pare deocamdata împotmolit în micile jocuri tipic dâmbovitene. Divergentele de opinie între bancile care au constituit societatea de administrare a biroului apar una dupa alta, cu speranta ca ele vor fi clarificate la sedinta AGA din 11 martie. În prezent, au subscris 22 de banci, capitalul social al societatii ajungând astfel la 23 miliarde lei.
Unul dintre motivele de disputa îl constituie tipul de informatii pe care le va oferi biroul. S-a cazut de acord ca acestea sa fie numai cele “negative” – adica eventualele întârzieri în rambursarea creditelor deja existente. Numai ca o astfel de informatie nu ajuta foarte tare o banca. Este deja târziu ca biroul sa anunte ca un anumit client are probleme de rambursare, într-un moment în care, poate, el are deja credite luate de la 3-4 banci. Paguba a fost deja produsa.
“Românul este bun platitor”
Mitul românului care îsi rupe de la gura pentru a-si plati datoriile este unul ne-documentat. El poate fi adevarat sau nu. Povestile despre oameni morti la cozile pentru achitarea impozitelor sau despre pensionarii care îsi platesc primii întretinerea nu trebuie generalizate. Mai degraba ar trebui sa îngrijoreze cresterea numarului datornicilor la întretinere si a persoanelor care se debranseaza de la sistemul de încalzire centrala.
Cert este ca pâna acum nu a existat posibilitatea testarii în practica a acestui mit. Explozia creditarii a aparut abia recent si este înca prea devreme pentru o crestere a procentului celor întârziati la plata creditelor. Totusi, aici exista o serie de factori de risc importanti:
1.Veniturile reduse ale populatiei. Statisticile demonstreaza ca în România populatia cheltuieste aproximativ 80% din venituri pentru asigurarea nevoilor minime (mâncare, locuinta, transport etc.). În aceste conditii, stabilirea unei limite maxime a ratei la 50% din venitul unei familii nu pare foarte asiguratoare, atâta vreme cât pentru majoritatea suma ramasa nu depaseste 20%. Numai plata întretinerii si a utilitatilor (telefon, cablu, curent electric) reprezinta aproape 40% din veniturile medii ale unei familii românesti (10.000.000 de lei).
2. Instabilitatea locului de munca. Aceleasi statistici arata ca o persoana are o vechime medie de 2 ani la un singur loc de munca. În aceste conditii, creditarea pe termene lungi prezinta riscuri sporite.
3. Inabilitatea planificarii pe termen lung. Din pacate, populatia nu mai este obisnuita cu planificarile pe termene lungi. Ca atare, pe termen lung un credit se poate dovedi ruinator pentru o familie. Ratele “atât de mici încât nici nu le vezi” pot fi suficient de tentante si pot da impresia ca, pe moment, crediul este accesibil.
4. “Victime colaterale”. În special la creditele pe termen lung, cum ar fi cele ipotecare sau unde este nevoie de un avans consistent, creditul afecteaza întreaga familie, parinti si copii. Astfel, la creditele ipotecare, nu este deloc neobisnuit ca parintii sa faca un credit pentru avans sau pentru aparatura electrocasnica sau mobila necesara iar copiii creditul ipotecar. Ceea ce înseamna ca sunt afectate 3 familii.
5. Riscul valutar. Anul trecut a fost primul în care românii s-au confrutat cu realitatea jocului valutar. Pâna acum, valutele nu aveau decât o singura directie: în sus. Acum dolarul a scazut foarte mult, persoanele care au veniturile raportate la dolari pierzând aproape 30% din valoarea acestora în ultimii doi ani. Pe de alta parte, cei care au avut credite în euro au fost greu încercati, în special daca nu au veniturile în aceeasi moneda.
6. Dobânzile înselatoare. În momentul de fata, dobânzile la împrumuturile în valuta, euro sau dolar, se afla la un minim istoric. Ceea ce înseamna ca, pe termen mediu sau lung nu ne putem astepta decât ca ele sa creasca. Astfel, vor fi grav afectati cei care s-au împrumutat în valuta pe termen lung (creditele ipotecare) fiind posibil ca peste 5-6 ani sa fie confruntati cu dobânzi de 15-20%, adica duble sau chiar triple fata de cât sunt în prezent.
Mediul economic
Economia româneasca are suficiente probleme pentru ca bancile sa evite sa o crediteze. Pe de-o parte, creditarea IMM-urilor este riscanta, pe de alta, bancile românesti nu pot participa la finantarea unor linii de credite de peste 100 de milioane de dolari cât ar avea nevoie companiile mari si sanatoase (Connex, Orange si, recent Zapp au obtinut finantari externe de peste 100 miloane de dolari).
Multa vreme, sistemul bancar românesc a facut bani de pe urma statului, creditând Ministerul de finante. În momentul în care oferta acestuia nu a mai fost tentanta, bancile au început sa-si îndrepte atentia catre populatie, astfel nascându-se explozia creditarii de anul trecut. Problema este ca se crediteaza astfel consumul, nu productia. Iar consumul, în absenta unei productii locale competitive este preluat din importuri, accentuându-se astfel deficitul comercial extern.
Astfel, este evident ca bancile nu-si iau risc fata de economie, lucru de înteles într-o economie nerestructurata, fara piete specifice pentru valorificarea garantiilor bancare si în care procesele pentru recuperarea creantelor dureaza foarte mult.
Alte riscuri sunt date de mediul economic românesc, care este foarte volatil (iar fluctuatiile valutare din prezent accentueaza si mai mult acest lucru), de absenta unei legislatii clare care sa reglementeze publicitatea produselor bancare – în prezent majoritatea pliantelor bancilor reusesc sa ascunda foarte bine costurile reale ale unui credit, astfel încât, nu putini sunt cei care nu stiu exact cât vor plati în final, fiind “vrajiti” de “rate atât de mici încât nici nu le vezi”. Acesta reprezinta un alt risc important: absenta unei culturi bancare a populatiei, care pâna acum nu a avut relatii cu bancile comerciale. Aceasta lipsa de cultura se reflecta si în
Oferta saraca de produse bancare
Lista produselor bancare disponibile este relativ redusa, adaptata unei populatii aflata înca în perioada satisfacerii nevoilor primare. Deocamdata, se pare ca numai putin peste 15% dintre români au avut o relatie cu o banca – daca includem si CEC-ul ponderea creste pâna la 25%. Acest lucru nu este foarte surprinzator, atâta vreme cât peste 40% din populatie traieste la sate, unde sistemul bancar este inexistent (cu exceptia unor ghisee CEC ici-colo), iar o buna parte din populatia oraselor traieste la limita. Unul dintre produsele cele mai populare, dupa clasicele depozite bancare sunt
Cardurile
În România, cardurile reprezinta tichia de margaritar de pe capul chelului. Bancile s-au repezit sa le emita, firmele private si institutiile de stat sa le livreze angajatilor salariile pe card, ba chiar si pensiile în unele locuri se livreaza tot pe card. Astfel, s-au emis pâna acum peste 5 milioane de carduri, cifra enorma pentru posibilitatile reale ale economiei si, nu în ultimul rând, pentru cultura populatiei.
Ce fac românii cu aceste carduri? Simplu, scot banii de pe ele. Durata medie de “viata” a banilor pe cardul bancar este de câteva ore, adica de când i s-a livrat salariul pâna la primul bancomat iesit în cale. Si este chiar firesc.
Bancile au fost interesate în primul rând sa creasca numarul de carduri, de pe care îsi trag comision. Din pacate, nu aceleasi eforturi s-au depus si în vederea convingerii comerciantilor sa accepte platile electronice. În aceste conditii, numarul locurilor în care poti plati cu cardul este limitat (în jur de 20.000 de locatii).
Si chiar si acolo unde se poate plati cu cardul, este mult mai sanatos sa ai si bani cash, deoarece poti avea surprize. Din nou, în Bucuresti lucrurile stau relativ binisor, numarul bancomatelor fiind aproape suficient, în provincie situatia fiind dramatica. Sunt multe localitati în care nu exista nici un bancomat, inlcusiv în statiuni de pe litoral sau alte zone turistice.
Produsele bancare sunt constisitoare în absenta concurentei
Pe lânga faptul ca sunt putine, produsele oferite de bancile din România sunt si foarte costisitoare. Rentabilitatea în sistem se mentine la cote ridicate atâta vreme cât marja de dobânda este foarte ridicata. Concurenta reala este scazuta, deoarece, în ciuda unui aparent numar mare de competitori, în realitate gradul de concentrare este foarte mare, primele 10 banci din sistem detinând 80% din piata, iar primele 5 aproape 60%. Profitabilitatea în sistemul bancar a crescut cu 2% fata de 2003, profitul net la finele anului trecut însumând aproape 15.000 miliarde de lei.
Siliti de împrejurari, românii sunt obligati sa accepte conditiile impuse de catre banci, care astfel nu sunt foarte interesate de sporirea eficientei proprii. Absenta concurentei reale duce la blazare si s-ar putea ca anul viitor multe banci din sistem sa fie prinse pe picior gresit în 2005, atunci când pe piata româneasca vor putea intra direct sucursale ale bancilor straine, doar printr-o simpla notificare, nu prin depunerea unui dosar complet ca în prezent.
Astfel, 2004 este anul ultimei sanse pentru bancile mici, care au o cota de piata de maxim 1%. În aceasta situatie se afla în prezent 15 banci, cu cote între 0,1 si 0,9. Si, cu exceptia celor care au în spate grupuri financiare puternice (Volksbank, cu o cota de piata de 0,9%, FinansBank, 0,8%, Commercial Bank of Greece, 0,3%, Egnatia, 0,2%), fie vor încerca sa gaseasca o institutie de credit din UE. Pe acesta lista se afla banci precum Daewoo Bank, Carpatica, Nova Bank, Libra Bank, RoBank, Eurom Bank, Romexterra.
Inaccesibilitatea
Costul ridicat al produselor bancare, gradul ridicat al birocratiei, numarul mic de sucursale fac populatia ezitanta în a apela direct la banci. De aceea, cel mai mare succes l-au avut magazinele de retail care au preluat ele formalitatile de creditare, câstigând suplimentar si prin perceperea unor comisioane pentru aceste operatiuni.
Acest aspect ar trebui sa îngrijoreze bancile, fiindca spune ceva despre perceptia oamenilor despre ele. Faptul ca niste persoane care, de obicei, alearga în plus pentru a cumpara un produs cu doar câteva sute de lei mai ieftin prefera sa plateasca suplimentar doar pentru a evita întânirea directa cu banca, spune mult.
Desi numarul de sucursale creste continuu, el este înca sub necesarul unei relatii corecte si civilizate. Exista înca orase fara sucursale ale unei banci (altele decât CEC sau BCR), ca sa nu mai vorbim de ce se petrece la sate. Numarul bancomatelor este mic – la fel, în provincie în unele locuri nu exista, posibilitatile de plata electronica sunt limitate. Nu exista înca posibilitatea platilor online…
Resursele
Majoritatea resurselor atrase de banci de la populatie sunt pe termen scurt. Ca atare, resursele necesare pe termen lung trebuiesc atrase de pe piata externa, cu costuri suplimentare. Caci, pe lânga dobânzile obisnuite, bancile platesc si “costul de tara”, unul suficient de mare tinând cont de performantele economice ale României. Iar pe termen scrut si mediu nu se întrevede o îmbunatatire a ratingului de tara, ceea ce va face ca acest cost sa ramâna unul ridicat în viitorul apropiat.
În plus, datorita expansiunii creditului, economisirea scade, o parte din economiile avute de populatie în banci constituindu-se ca avansuri la împrumuturile acordate, pe de-o parte, iar pe alta parte, ratele lunare fac imposibila economisirea. Astfel, au fost afectate în principal persoanele din clasa mijlocie, motorul economisirii.
Pe lânga acest factor, dobânzile la depozite au fost neatractive, abia în ultima vreme înregistrând cresteri, dar nesemnificative.
Cresterea perioadelor de maturare a depozitelor – inclusiv la împrumuturile statului – la doi sau trei ani nu reprezinta mare lucru, atâta vreme cât se acorda credite pe 10, 15 sau 20 de ani.
Indicatorul riscului de lichiditate s-a deteriorat rapid în ultimele cinci luni ale anului trecut, pe masura ce viteza de creditare s-a accelerat. Economiile populatiei au înregistrat un declin real de 1,8% în 2003, fata de 2002.
Cresterea riscului de lichiditate este reflectata si de scaderea indicatorului de lichiditate imediata, care reprezinta raportul dintre valoarea disponibilitatilor si a depozitelor, a titlurilor de stat libere de gaj si valoarea sumelor împrumutate. De la 59% în 2002, el a ajuns la 45% în decembrie 2003. Rata de solvabilitate a ajuns la 19,9% în decembrie 2003 – minimul acceptat de BNR fiind de 12% – de la 25% în 2002.
Deteriorarea acestor indicatori mentine viu avertismentul privind posibilitatea ca riscul de credit sa se amplifice în sistemul bancar, în conditiile în care economia ramâne în continuare insuficient restructurata.
Concluzie
Desi sistemul bancar românesc a depasit faza în care era foarte vulnerabil, el nici nu poate fi mai bun decât economia în care functioneaza. Indicatorii economici se deterioreaza pe zi ce trece si ignorarea acestor semnale nu va face decât sa afecteze întregul sistem, nu doar una sau doua banci. Mai ales ca 2004 este ultimul an în care BNR mai controleaza actorii care intra în sistem. Pe de alta parte, este foarte adevarat ca nu ne putem astepta ca dupa 1 ianuarie 2005 în România sa ploua cu banci europene de prim rang. Piata este înca prea mica, insuficient educata, iar cheltuielile pentru rentabilizare sunt mult prea mari – un nou intrat pe piata va trebui sa investeasca foarte mult pentru a-si dezvolta o retea de agentii si sucursale încât sa ajunga cât de cât eficient.
2004 este anul în care ar trebui sa se hotarasca soarta BCR, desi sunt semnale ca decizia va fi în continuare amânata. Sigur în 2004 Banca Ion Tiriac va avea un alt proprietar si, probabil, un alt nume. Altfel, în 2004 indicele de lichidate va scadea în continuare, la fel si indicele de profitabilitate. Nu se prevad schimbari majore în ierarhia bancilor din România, desi câteva dintre bancile foarte mici (înca) au anuntat planuri mari. Cum bancile au gasit antidot si pentru normele BNR, nici la creditare nu se prefigureaza scaderi. Decât, desigur, în seifurile bancilor care, cel putin deocamdata, se golesc mai repede decât se umplu.
