OK, România a primit undă verde pentru integrarea în Uniunea Europeană. Plin de entuziasm pentru onoarea care ni s-a făcut – pe care oricum, considerăm că NU o merităm, dar, nu-i aşa, bine că ne-au primit şi ne descurcăm noi -, uităm amănuntul că nu s-a efectuat nici o dezbatere serioasă pe această temă.
În general, românii aşteaptă de la Bruxelles, de la Strasbourg, de la Washington ca “ei” să fie cu ochii pe politicienii noştri şi să ne ferească de excesele lor. Ce înseamnă exact integrarea în Uniunea Europeană, care sunt costurile pe care le vom plăti reprezintă o nebuloasă inclusiv pentru mass-media, cea care ar fi trebuit să pregătească populaţia. În afara unor ştiri de coloratură, conform cărora “Europa nu ne mai lasă să tăiem porcul” sau să facem ţuică de prune şi că se pare că nici brânzei nu mai avem voie să-i spunem brânză, deşi folosim acest cuvânt chiar de pe vremea dacilor, în România se ştie foarte puţin despre Europa, despre politica europeană, despre economia europeană. Desigur, vreo două milioane de români s-au integrat deja muncind mai mult sau mai puţin legal în Europa. Alte trei milioane au ieşit cel puţin o dată într-o ţară din Uniunea Europeană, fie ca turişti, fie la muncă, fie la şcoală… E mult? E puţin?
O economie cu probleme
Lăsând la o parte folclorul şi falsele probleme, cred că ar trebui să aruncăm o privire mai atentă asupra economiei europene. Recentele evenimente anunţă serioase probleme pentru zona euro şi vor afecta în modul cel mai serios şi economia românească.
Să le analizăm pe rând. Mai întâi, la presiunea Franţei şi Germaniei s-a revizuit Pactul de Stabilitate, consfinţindu-se astfel o practică existentă oricum încă de la bun început. Ambele ţări au avut probleme în a se plia cerinţelor pactului – în special problema deficitului a dat mari dureri de cap, de fiecare dată cele două obţinând dispense. Recent şi Italia lui Berlusconi va intra în acest club select, deficitul aşteptat în acest an fiind de 3,6%, iar pentru anul viitor chiar de 4,6%!
Apoi, cancelarul german Schröder şi preşedintele francez Chirac şi-au exprimat recent la unison opoziţia faţă de o liberalizare totală a pieţei serviciilor în cadrul Uniunii Europene, factor considerat de o importanţă substanţială în competitivizarea performanţelor europene în faţa celor americane şi asiatice.
În plus, Germania, Anglia şi Italia au anul acesta alegeri sau, în cazul Franţei, referendum pentru Constituţia Europeană şi, se ştie, înainte de alegeri se lansează politici cu iz electoral. Astfel, peste tot se propun reduceri de taxe şi impozite. Numai că ceea ce i-a ieşit lui Bush, unde reducerile de aproape 2 triloane de dolari au impulsionat consumul şi creşterea economică, ducând la reducerea şomajului, nu prea are şanse să se materializeze şi în Europa. În primul rând datorită neîncrederii europenilor în economiile lor şi a unui şomaj ridicat (8,9% la nivel UE). Astfel, banii rămaşi suplimentar în buzunare se vor duce mai degrabă în economii, “bani albi pentru zile negre”, decât în consum.
Este clar că politica europeană este una de tip protecţionist. Economiile din “vechea Europă” se văd acum puse nu doar în competiţie cu ţările asiatice, ci şi cu cele din est, aflate la doi paşi. În plus, se văd inundate de forţă de muncă mai ieftină, gata să accepte orice job pe care “răsfăţaţii” muncitori autohtoni nu-l doresc. Vechea Europă a construit în timp un sistem foarte bun de protecţie socială, ale cărui costuri devin însă din ce în ce mai mari pe măsură ce speranţa de viaţă creşte. Nota de plată este plătită de muncitorii activi, dar şi de către companii, care se văd obligate să taie din costuri. Spre deosebire de SUA, ţară tradiţională de emigraţie, unde emigranţii nu sunt priviţi cu răutate deoarece americanii ştiu că hispanicii sau chinezii nu le vor lua lor locurile de muncă, ponderea specialiştilor în totalul emigraţiei fiind redusă, în Europa naţionalismul este mult mai puternic, de aceea “străinii” nu sunt priviţi cu mare simpatie, deşi puţini spanioli ar putea fi convinşi să culeagă căpşuni în locul românilor, de exemplu. Filonul naţionalist este încurajat şi de unii politicieni, astfel explicându-se efervescenţa sporită a mişcărilor radicale de dreapta în Europa.
Ţările occidentale se confruntă în prezent cu două fluxuri: pe de-o parte, fluxurile de emigranţi din ţările mai sărace, care acceptă orice muncă, de cele mai multe ori la negru. Pe de altă parte, companiile vestice îşi mută fabricile în est, unde beneficiază de costuri mai mici. Dacă la francezi nu este încă o mare problemă, excedate de nivelul exorbitant al impozitării şi contribuţiilor sociale, firmele germane îşi abandonează masiv locaţiile din ţară în favoarea unor noi amplasări din estul Europei. Delocalizarea a luat o asemenea amploare încât 2004 s-a încheiat prost pentru Germania, dar foarte bine pentru multinaţionalele germane. Pentru a încerca oprirea delocalizării, impozitul pe profit a fost coborât de la 25% la o “rată est-europeană” de 19%.
Restul lumii vs. Europa
Economia europeană devine din ce în ce mai necompetitivă. Principalele economii se confruntă cu rate impresionante ale şomajului, de peste 10% – în vreme ce în SUA este de 5,2% – în scădere cu 0,2% faţă de februarie. În vreme ce în SUA apar circa 200.000 de noi locuri de muncă lunar, în Europa ele dispar.
La această situaţie a contribuit şi liberalizarea comerţului prin faptul că s-a permis ca bunuri şi servicii produse pe plan intern să fie înlocuite cu bunuri şi servicii din export, multe dintre ele mai ieftine, care beneficiau de avantajele comparative ale economiilor din care proveneau – forţă de muncă mai ieftină, costuri mai scăzute ale utilităţilor etc. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este afluxul de produse textile dinspre China spre piaţa americană şi UE, ce pune foarte serios în pericol viitorul industriei de profil din cele două mari pieţe. De altfel, invazia asiatică se simte şi în România, firmele româneşti care lucrau în lohn resimţind din plin concurenţa.
Cu o rată a şomajului de 10,1% în Franţa, cu un consum intern în scădere şi pericolul transferării producţiei spre Europa de Est sau Asia, previziunile pentru creşterea economică sunt pesimiste. În timp ce previziunile pentru 2005 sunt revizuite în scădere la 1,6 pe an pentru zona euro, pentru economia Germaniei se aşteaptă o creştere de 0,8%, iar pentru Franţa – 1,7%. Aceasta în condiţiile în care economia mondială se aşteaptă să înregistreze o încetinire a creşterii de la 3,8% în 2004 la 3,1% în 2005.
Cu toate că Banca Centrală Europeană a păstrat, pe 7 aprilie, dobânda de referinţă la 2% pentru stimularea consumului intern, economiile Germaniei şi Franţei nu reuşesc să creeze noi locuri de muncă, iar menţinerea pe o perioadă mai mare de timp a unui euro apreciat şi a unui preţ ridicat al petrolului va duce la extinderea situaţiei locurilor de muncă şi în celelalte state din zona euro.
Pe 18 aprilie, Comisia Europeană a anunţat că trebuie să revizuiască în sens negativ prognozele, deoarece economia europeană încetineşte într-un ritm mult mai rapid datorită faptului că un euro puternic erodează semnificativ exporturile, în vreme ce preţul-record la petrol diminuează investiţiile şi consumul. Astfel, este posibil ca economia europeană să nu atingă nici măcar ţinta propusă de 1,6% (faţă de o creştere anul trecut de 2,1%, comparată cu o rată de creştere de peste 4% în SUA).
În aceste condiţii, situaţia generală a economiei UE este una destul de problematică deoarece, din cauza stagnării şi a mizelor electorale, fiecare ţară va încerca acum să-şi tragă spuza pe propria turtă. Deja, aşa cum a anunţat recent ministrul de finanţe bulgar, România şi Bulgaria au pierdut aproape jumătate din finanţarea promisă iniţial!
Unde se încadrează România în acest tablou?
Pentru România, situaţia proastă a economiilor din zona euro conţine atât aspecte pozitive, cât şi aspecte negative. Cele pozitive vin datorită atractivităţii României pentru companiile occidentale în căutare de locaţii mai eficiente din punct de vedere al costurilor. Deja o parte din companiile mari sunt prezente aici, unele mai puternic, altele mai timid. Prin costul scăzut al forţei de muncă, un nivel al fiscalităţii mai redus decât în ţările de origine, România este în momentul de faţă o destinaţie atractivă, dar mai puţin atractivă din alte puncte de vedere. Deja Ungaria, Cehia şi Polonia sunt în UE şi au mai pierdut din avantaje.
Din păcate însă, ţara noastră este trasă în jos de o infrastructură deficitară, un mediu de afaceri oarecum nebulos din cauza instabilităţii legislative, o birocraţie sufocantă şi o corupţie generalizată care cangrenează toate instituţiile statului.
În ceea ce priveşte dezavantajele, ele nu sunt deloc puţine. În primul rând se accentuează opreliştile în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi serviciilor. Definitoriu pentru confuzia care domneşte la noi, sindicatele româneşti au manifestat la Bruxelles alături de omologii lor împotriva aşa-numitei directive “Bolkenstein” (după numele comisarului de resort). Adică împotriva dreptului membrilor de sindicat din România de a munci oriunde în Europa. Ceea ce înseamnă că liderii de sindicat din România fie nu înţeleg ce se întâmplă, fie nu dau doi bani pe membrii de sindicat, având propriile interese de apărat. Judecând şi prin prisma evenimentelor legate de Codul Muncii, cred că a doua variantă este mai probabilă.
Datorită problemelor cu care se confruntă pe plan intern, o parte din ţările europene s-ar putea să devină nemulţumite de sprijinul financiar de care beneficiază noii membri. Deja atât Germania, cât şi Franţa au făcut comentarii negative la adresa ţărilor din Est.
Astfel de declaraţii nu trebuie luate deloc cu uşurinţă şi România trebuie să aibă pregătite strategii coerente şi pragmatice. Este foarte bine că suntem primiţi în acest club, numai că trebuie să avem grijă să ne păstrăm acele puţine atu-uri pe care le avem şi să încercăm să ni le punem în valoare cât mai bine. Deja pentru România nu se mai pune problema dacă, ci cum va intra în Uniunea Europeană. Deşi acquis-ul oferă repere ale unui “pilot automat”, mult se joacă pe terenul de acasă; trebuie să avem priceperea de a valorifica o şansă istorică de modernizare politică, socială şi economică a ţării.
Disputa între ţările donatoare şi cele care beneficiază de ajutoare regionale (structurale şi de coeziune) priveşte nu numai un aspect foarte pragmatic, legat de bani, în condiţiile creşterii deficitelor bugetare în numeroase ţări ale UE. Dacă nu vom utiliza bine (eficient) banii primiţi de la Uniune, vom da apă la moară celor care susţin că nu avem capacitate de absorbţie; totodată, s-ar putea ca la viitoarele repartizări ale bugetului, partea ce ni se acordă să fie sub aşteptările şi, mai ales, sub nevoile noastre. Nu trebuie uitat că doar o mică parte din fonduri vor reveni direct României. Grosul acestora se vor acorda pe proiecte şi, luând în consideraţie experienţa noastră în materie, nu prea avem motive să fim optimişti.
România trebuie să fie conştientă că Europa are suficiente probleme, ţara noastră fiind doar cea mai mică dintre ele şi pe care, oricum, nu ea ar trebui să o rezolve.
Cât ne costă integrarea
Despre costurile reale ale integrării s-a vorbit până acum destul de puţin şi s-au creat o serie de mituri care nu rezistă unei analize serioase. Este cert că anumite sectoare îşi vor pierde atractivitatea, altele vor dispărea complet – cum este cazul lohnului.
Ministrul Integrării, Ene Dinga, spunea: “Cu cât costurile monetare – care reprezintă respectarea angajamentelor asumate – sunt mai mari, cu atât costurile nemonetare vor fi mai mici. Altfel spus, cu cât România va fi mai pregătită la momentul integrării, cu atât şocul va fi mai mic”. Tehnic vorbind, se pare că România va trebui să cheltuiască circa 30 de miliarde euro pentru protecţia mediului, 7-8 miliarde pentru infrastructura rutieră, circa 4 miliarde pentru respectarea directivelor de politică socială şi circa un miliard pentru securizarea frontierelor. Desigur, acestea sunt cheltuielile “mari”. Este greu de făcut o estimare a costurilor pe care le vor suporta companiile private, de exemplu, sau chiar costurile sociale. Politica monetară independentă a BNR este menită să ne mai “cumpere” ceva timp pentru a se face reformele obligatorii. Din păcate, reciproca nu mai este valabilă: cu cât reformele vor întârzia, cu atât mai greu va fi să ducem o politică independentă şi aderarea la euro va fi amânată. Economistul-şef al Băncii Naţionale, dl Valentin Lazea, spunea că există două procese distincte: aderarea la UE (2007) şi aderarea la Uniunea Economică Monetară (probabil 2012-2013), precedată timp de 2 ani de participarea la Mecanismul Ratelor de Schimb.
Problema României este că are cea mai mare inflaţie din rândul ţărilor admise şi chiar şi pe termen mediu inflaţia în România va fi cu 1-2 procente mai mare decât în zona euro. În perioada imediat următoare, cursul va putea flota într-o bandă mai largă, de aproximativ 15% plus sau minus, urmând ca din 2009 să aibă loc o îngustare drastică, la 2,25%. Nivelurile prognozate ale inflaţiei sunt de 7% în 2005, 4-5% în 2006 şi 3% în 2007, niveluri foarte ambiţioase care nu pot fi atinse fără o apreciere în termeni reali a leului faţă de moneda europeană, apreciere care este condiţionată de progresele înregistrate de economie.
Din punct de vedere financiar, cel mai greu an va fi 2007, când România va trebui să plătească partea sa de contribuţii la bugetul european, în vreme ce fondurile intrate nu vor fi bugetare, ci pe proiecte. Doar 280 milioane de euro vor intra direct la buget.
Aderarea va aduce un plus de cheltuieli de circa 3-4% din PIB – contribuţii la bugetul european, cofinanţări de proiecte – şi, dacă nu se va îmbunătăţi semnificativ gradul de colectare a veniturilor la buget, s-ar putea ajunge la un deficit de circa 4% din PIB şi un deficit de cont curent de 10%.
În ceea ce priveşte scumpirile, ele nu vor constitui atât o mare problemă, deoarece majoritatea preţurilor din România sunt apropiate de cele din UE, ba chiar în unele privinţe sunt mai mari. Singurele ajustări semnificative vor fi preţurile la energie care sunt mai mari în Uniune şi nu se admit subvenţii.
Sunt puţin probabile situaţii de tipul celor prezentate de toate telejurnalele noastre imediat după aderarea Ungariei, cu cetăţenii maghiari veniţi în România să cumpere zahăr. Aceea a fost o situaţie conjuncturală, datorată faptului că înainte de aderare Ungaria avea zahărul scutit de TVA!
În ceea ce priveşte competitivitatea produselor româneşti, deja 70% din comerţul exterior se desfăşoară cu Uniunea Europeană, deci nu vor fi mari probleme legate de competitivitatea companiilor româneşti.
Probleme semnificative vor fi în agricultură, acolo putem vorbi chiar de “moartea ţăranului român”. Locul lui va fi luat de fermele mari, în care se va face agricultură de performanţă, nu de subzistenţă.
De asemenea, piaţa muncii va fi serios bulversată. O parte din profesionişti îşi vor găsi locuri de muncă mai uşor în altă parte, alte meserii vor dispărea. România înregistrează excedent de forţă de muncă în agricultură şi industria prelucrătoare şi un deficit în servicii. Este de aşteptat, aşadar, o reconversie – de cele mai multe ori dureroasă – spre activităţi cu productivitate ridicată, ceea ce va duce la schimbarea situaţiei actuale de pe piaţa de muncă în care anumite categorii sunt utilizate sub nivelul de pregătire şi încetul cu încetul va dispărea imaginea de forţă de muncă ieftină, necalificată corespunzător şi cu performanţe slabe.
Datorită acestor transformări, în câţiva ani România va deveni din ţară de emigraţie ţară de imigraţie, urmând un pattern descris înainte de Italia, Grecia, Portugalia sau Spania.
Este foarte important să nu se exagereze şocul integrării. România are nevoie de reforme, are nevoie să se modernizeze, fie că se integrează în UE, fie că nu, iar cheltuielile făcute sunt în primul rând în interesul României şi al cetăţenilor ei, nu al Uniunii Europene.
