Traian Băsescu a debutat în funcţia de preşedinte cu un uriaş capital de încredere. Un capital de încredere aproape la fel de mare ca Ion Iliescu în 1990 sau Emil Constantinescu în 1996. Cu o diferenţă sensibilă însă: şi-a câştigat încrederea electoratului la 15 ani de la revoluţie, într-un moment în care cetăţenii erau mai puţin dispuşi decât oricând să investească emoţional într-un personaj politic, pe fondul acumulării dezamăgirilor şi neîncrederii în clasa politică.
Un preşedinte jucător
Dacă Ion Iliescu o reuşit să-şi conserve, după 15 ani de politică, o parte din capitalul iniţial de încredere, celălalt predecesor al lui Traian Băsescu a avut o ieşire din scenă lamentabilă pentru orice om politic.
Emil Constantinescu “datorează” o bună parte din eşecul său guvernării unei coaliţii pe care nu a putut să o controleze niciodată. Însă a fost, în aceeaşi măsură, responsabil pentru propriul eşec, prin alegerea colaboratorilor de la Palatul Cotroceni. Spre deosebire de Ion Iliescu, domnul Constantinescu a preferat să se înconjoare de erudiţi, universitari sau liber-cugetători, cu expertiză proprie în anumite domenii, expertiză care nu s-a dovedit însă utilă în funcţiile pe care le-au ocupat. Ei au transformat, în dese ocazii, administraţia prezidenţială în subiect de presă din pricina intrigilor de palat şi a suspiciunilor de corupţie care au planat asupra unora dintre ei.
Din păcate – sau din fericire – pentru Traian Băsescu, preşedinţii de până acum ai României au fost judecaţi şi în funcţie de guvernele pe ai căror premieri i-au numit în funcţii. Ion Iliescu a plătit pentru “performanţele” guvernării Văcăroiu, la fel cum Emil Constantinescu îşi poate regăsi o parte a insuccesului propriu în nesfârşitele conflicte din coaliţia de guvernare – coaliţie pe care nu a putut niciodată să o medieze, cu atât mai puţin să o controleze.
Traian Băsescu este mai puţin succeptibil de a fi făcut responsabil pentru rezultatele guvernării coaliţiei formate din A.D.A, UDMR şi PUR. Şi asta nu pentru că electoratul şi-ar fi schimbat fundamental structura sau tipul de reacţie, ci pentru că, aşa cum a reuşit să se desolidarizeze de coaliţia din perioada 1997-2000, în condiţiile în care era membru al acelui guvern, cu atât mai uşor o va face acum din postura de “arbitru” al vieţii politice.
Pentru premierul Tăriceanu – în cazul în care avea vreun dubiu în acest sens -, cel mai bun semn că va fi, alături de PNL, singurul plătitor al “facturii guvernamentale” a fost recenta urecheală aplicată de preşedintele Băsescu pentru întârzierile acumulate în redactarea propunerilor legislative pentru criminalitatea economică. Şi pentru că, cel puţin la acest moment, are un număr redus de pârghii pentru a controla executivul, spre deosebire de Ion Iliescu în perioada 1990-1996, Traian Băsescu îşi va juca cu foarte multă atenţie cartea prezidenţială, încercând fie să se desolidarizeze direct de guvern, fie să construiască o agendă proprie, suficient de activă şi interesantă pentru a deturna atenţia opiniei publice de la grijile zilnice la lupta politică. Specialitatea casei însă este “provocarea crizelor”, prin intermediul unor interviuri incendiare, acordate cu predilecţie unor medii ostile, precum ziarul Adevărul sau posturile de televiziune ProTV şi Antena 1, crescând astfel impactul mesajelor.
Însă, pentru ca această mutare să-i reuşească, Traian Băsescu trebuie să joace fără greşeală. Indiferent cât de tenace şi riguros a fost actualul preşedinte în urmărirea propriilor scopuri politice, de această dată joacă o carte ce s-ar putea dovedi mult prea grea, chiar şi pentru el. Iar câştigul în această situaţie depinde, în mai mare măsură decât intuieşte chiar Traian Băsescu, de oamenii cu care s-a înconjurat. De persoanele care au acces direct la el, care-l reprezintă şi care, nu în ultimul rând, filtrează informaţia cu care este obligat să lucreze.
Oamenii preşedintelui
Am accesat site-ul www.presidency.ro pentru a încerca o scurtă trecere în revistă a celor alături de care Traian Băsescu a ales “să joace” ca preşedinte următorii ani. Concluziile au fost… unele interesante, altele de-a dreptul intrigante.
Şi o să încep cu cele intrigante: la aproape trei luni de la învestitură, preşedintele nu a reuşit să găsească un consilier prezidenţial pentru Departamentul Securităţii Naţionale. Probabil că Traian Băsescu poate suplini încă această funcţie. Totuşi poate că un consilier pe probleme de securitate l-ar fi putut informa, înainte de vizita la Moscova, că pe teritoriul României vor fi instalate baze militare americane, şi nu… NATO, aşa cum greşit l-a informat jucătorul nostru preşedinte pe domnul Putin.
Traian Băsescu caută în continuare un om de încredere pentru a manageria uriaşul volum de informaţii venit dinspre armată, servicii secrete şi alte domenii de interes strategic. Oare să nu existe, în anturajul preşedintelui, nici un personaj, în afara lui Vasile Blaga, care să îndeplinească criteriile impuse de “fişa postului” în variantă Băsescu? Sau postul rămâne vacant până la prima remaniere guvernamentală, pentru a evita complicaţiile?
Însă, pentru că am menţionat încrederea – care pare să fie principalul criteriu în selecţia colaboratorilor de la Cotroceni -, au fost păstraţi nu mai puţin de şase consilieri de stat din “era Ion Iliescu”. Şi dacă nu este greu de înţeles păstrarea în funcţie a consilierilor de stat de la departamente tehnice precum Compartimentul Personal sau Departamentul Logistică, este cel puţin stranie menţinerea în funcţie a fostului director de la ROCAR ajuns, în regimul Iliescu, un mic Mesia al Cotrocenilor. M-am referit aici la Dan Vuerich care, conform propriului CV, a condus (spre faliment) în perioada 1985-1997 Autobuzul Bucureşti, devenită apoi ROCAR, vorbitor a trei limbi străine, pentru care-şi acordă, singur, calificativul “slab”.
Dacă pentru ocuparea acestor funcţii înainte de noiembrie 2004 era suficientă prietenia cu Ion Iliescu sau emanaţia revoluţionară comună, mă întreb de ce continuă acesta să fie un criteriu suficient şi în administraţia Băsescu.
Însă să revenim la oamenii cu care Traian Băsescu a venit la Cotroceni şi care ar putea fi împărţiţi în două categorii: tehnicienii şi oamenii de încredere ai preşedintelui.
Tehnicienii
În prima categorie intră o serie de persoane (din păcate nu multe la număr) al căror trecut profesional le recomandă pentru funcţiile ocupate. Din punctul meu de vedere, în această categorie ar putea fi încadraţi, fără teamă de a greşi, consilierii prezidenţiali Renate Weber şi Theodor Stolojan şi consilierii de stat Ştefan Deaconu şi Bogdan Chiriţoiu. Primii doi sunt persoane publice, care au făcut dovada stăpânirii domeniilor de care se ocupă la Cotroceni, constituţional-legislativ respectiv analiză şi strategii economice şi sociale, nu doar în România, ci şi pe plan internaţional, au avut burse şi locuri de muncă la institute de cercetare şi instituţii reputate din Europa şi Statele Unite. Cei doi tineri consilieri de stat menţionaţi nu au prestigiul consilierilor prezidenţiali, însă experienţa profesională şi lucrările publicate, conform propriilor CV-uri, îi recomandă ca buni specialişti, cu un atu suplimentar: tinereţea. Din păcate, nu pot spune la fel de multe despre alţi doi consilieri de stat, Anca Ileana Ilinoiu, respectiv Sorin Cătălin Dumitru, care fie nu şi-au publicat CV-urile, fie au fost extrem de eliptici în explicaţii.
Am omis cu bună-ştiinţă din categoria tehnicienilor numele domnului Andrei Pleşu. Unul din cele mai apreciate nume ale culturii româneşti, cu un CV despre care un coleg al meu spunea, mai în glumă, mai în serios, că seamănă cu o carte, Andrei Pleşu nu poate fi caracterizat ca fiind tehnician. În afara funcţiei de ministru de Externe deţinute în perioada 1997-1999, nu-l recomandă nimic din trecutul personal sau cultural pentru ocuparea acestei funcţii. Putem spune că Andrei Pleşu este un fel de marotă a Partidului Democrat, care a preferat, în două rânduri, prestigiul fostului ministru al Culturii în faţa unei persoane cu expertiză reală în domeniul relaţiilor internaţionale. Desigur, domnul Pleşu poate aborda cu aplomb şi rafinament orice discuţie sau întâlnire cu caracter diplomatic. Însă diplomaţia contemporană are foarte puţine în comun cu conversaţiile de salon rasate, ea se face, mai degrabă, de tehnicieni, în parametrii stricţi ai cunoaşterii fiecărui detaliu şi ai negocierilor “la sânge”. Deşi sper să mă înşel, nu pot spune că domnul Pleşu va învăţa, la vârsta şi poziţia domniei sale, să se adapteze la cerinţele relaţiilor internaţionale actuale.
Generalul Degeratu, consilierul de stat pe probleme de securitate, este, fără îndoială, unul din cei mai buni specialişti români în domeniul militar. Motivul pentru care am ezitat să-l încadrez în categoria tehnicienilor ţine de o abordare mult prea partizană a propriei poziţii. Dincolo de reacţiile publice din urmă cu ceva ani ale domnului general Degeratu, felul în care şi-a completat prezentarea de pe site-ul Preşedinţiei dovedeşte faptul că nu reuşeşte, după aproape 10 ani, să depăşească anumite frustrări politice (face două menţiuni în CV prin care-şi leagă întreaga carieră profesională de evenimentele politice ale României). Probabil că Traian Băsescu a făcut o alegere foarte bună o dată cu numirea generalului Degeratu, însă pentru o citire corectă a materialelor primite de la dânsul, probabil că Traian Băsescu va trebui să înveţe să citească printre rânduri, evitând posibilele reacţii revanşarde.
Oamenii de încredere (de casă?)
În această categorie intră persoanele care au stat alături de Traian Băsescu în ultimii ani, care l-au ajutat în ascensiunea politică şi faţă de care pare să-şi plătească, la acest moment, anumite datorii.
În categoria consilierilor “de încredere” îi putem încadra pe cei doi soţi Săftoiu, Claudiu şi Adriana care, recunoscându-le abilităţile profesionale, au marele merit de a-l fi sprijinit pe Traian Băsescu în conturarea imaginii de politician “care face”. Claudiu Săftoiu a fost, din întâmplare sau nu, cel care a realizat interviul cu Traian Băsescu, interviu care a aruncat în aer guvernul Ciorbea şi a însemnat lansarea în politica mare a lui Traian Băsescu.
Soţia sa a manageriat comunicarea Partidului Democrat vreme de trei ani, răstimp în care a avut o oarecare contribuţie la ascensiunea lui Traian Băsescu, reuşind să transforme “partidul de primărie” din 2001-2002 în partid de guvernare.
Până aici, Traian Băsescu pare să aibă o echipă bună, deşi perfectibilă, cu şanse de succes în a duce la capăt un proiect ambiţios, cel al unei preşedinţii reuşite de 5 sau – de ce nu? – de10 ani.
Însă, din păcate, lucrurile nu se opresc aici. Spre indignarea multora din jurnaliştii care l-au susţinut în campania electorală, Traian Băsescu a numit, în aceeaşi zi, două consiliere de stat al căror profil şi trecut nu pot să nu te trimită cu gândul la faptul că preşedintele în funcţie vede actuala administraţie ca fiind cecul prin care-şi achită datoriile acumulate în campania electorală şi în ultimii ani de politică. Ceea ce face să planeze o umbră de îndoială şi asupra motivului numirii unor persoane ca Stolojan, Weber sau Pleşu – poate şi la aceştia s-au plătit datorii, nu s-a recunoscut expertiza. De altfel, nu e greu de amintit ce datorează Traian Băsescu fiecăruia dintre aceştia.
Este greu de explicat de ce a ales domnul Băsescu să amestece în aceeaşi oală (fie ea şi prezidenţială), nume cu notorietate şi încredere cu două personaje despre care preşedintele spune că “au reuşit prin propriile forţe”. Impresionant feminismul domnului Băsescu (pornire, cred eu, sinceră) dacă presa nu ar fi subliniat relaţiile de afaceri pe care actualul preşedinte le-a avut cu soţii doamnelor Elena Udrea şi Steluţa Anghelescu. La celelalte relaţii dezvăluite de presă nu vreau să mă refer, pentru că, cel puţin în general şi până la acest moment, Traian Băsescu a dat dovadă de inteligenţă politică.
Aceştia sunt o parte din “oamenii preşedintelui”. Alegerea i-a aparţinut în exclusivitate, iar cea mai mare mirare este că ea a fost făcută ca şi când ar reprezenta un sfârşit, şi nu doar o etapă din cariera politică. Traian Băsescu riscă să-şi plătească mult prea devreme unele datorii, cu riscul de a greşi sau chiar gafa impardonabil.
