În mod paradoxal, “preşedintele-jucător”, care a schimbat modelul omului politic român “dinamizând viaţa” noastră politică, este autorul unui mare eşec. Datorită lui, clasa politică românească a rămas de doi ani încremenită în proiect. În loc să evolueze, ea nu a făcut altceva decât să se apere de atacurile preşedintelui.
Atacând fără discernământ în stânga şi-n dreapta toate partidele politice, Traian Băsescu nu a făcut altceva decât să le îngheţe evoluţia. În mod deosebit, el va intra în istorie ca salvatorul PSD. Dacă privim retrospectiv, observăm că, ori de câte ori fostul partid-stat mai avea nevoie de un brânci pentru a se prăbuşi, apărea Traian Băsescu ba cu zvon de anticipate, ba cu un atac dur la adresa PNL şi speranţa că “ăştia se ceartă şi acu’-acu’ avem alegeri anticipate”. Astfel, în loc fie să se reformeze, fie să evolueze spre un partid curat, modern şi civilizat, cum este posibil să se fi întâmplat sub conducerea grupului moderat al lui Mircea Geoană, Diaconescu şi Ioan Rus, PSD a fost ţinut permanent în priză, silit să rămână strâns unit, atras de perspectiva unei puteri care acum este mai aproape ca oricând. Fiindcă, în cazul unor alegeri, social-democraţii vor obţine suficiente voturi pentru a rămâne un partid important şi a juca un rol semnificativ în continuare, deşi în rândurile sale convieţuiesc mai departe Oprişan şi Diaconescu, Mircea Geoană şi Vanghelie, Ioan Rus şi Micky Şpagă, Agathon şi Vasile Dâncu… Dat fiind războiul dintre PNL şi PD, următorul guvern nu va putea fi făcut fără PSD, fiindcă nici unul dintre partide nu va aduna suficiente voturi pentru a guverna singur.
Dar nu numai PSD a fost “salvat” de Traian Băsescu, ci şi PNL. Acesta a fost un partid cu o pluralitate de voci relativ reconfortantă în unanimitate tipică partidelor româneşti. Din păcate, toate vocile respective au fost marginalizate în favoarea trompetelor gen Ludovic Orban, ca răspuns la atacurile de multe ori nemeritate la adresa premierului şi a Guvernului. Desigur, nimeni nu spune că preşedintele nu trebuie să atragă atenţia Guvernului atunci când greşeşte (şi, slavă Domnului, Guvernul Tăriceanu a făcut suficiente prostii, deşi trebuie recunoscut că mult mai puţine decât oricare Guvern anterior).
O observaţie interesantă a făcut-o domnul Pogea (dacă nu ştiţi, domnia sa este vicepremier, pe bune, chiar există un vicepremier în Guvern, pe nume Pogea, după cum există şi alţi miniştri de care nu a auzit nimeni): nici unul dintre membrii Guvernului nu a ieşit în public împotriva Guvernului. Într-adevăr, dacă privim retrospectiv, observăm că toate ieşirile, inspirate sau neinspirate, aparţin lui Traian Băsescu şi portavocii sale, Boc. Şi, de obicei, după ce miniştrii democraţi discutau ceva în Guvern, venea ordinul “de la partid” care schimba poziţia (cum a fost de exemplu scandalul cu bugetul învăţământului). Ceea ce dovedeşte că, totuşi, acest Guvern a fost o echipă funcţională, iar feedback-ul primit de la instituţiile europene întăreşte ideea că, în linii mari, el şi-a făcut datoria.
Şi ceilalţi membri ai coaliţiei au avut de suferit: “soluţia imorală” PUR a căpătat o vizibilitate şi o notorietate nes perate graţie atacurilor prezidenţiale (până la urmă şi publicitatea negativă este tot publicitate). Ce-i drept, acest lucru nu i-a ajutat prea mult pe “conservatori”, ei nefiind propriu-zis un partid politic.
O situaţie la fel de neplăcută a fost în cazul UDMR, faţă de care democraţii şi-au încălcat de mai multe ori cuvântul dat, mai ales după adoptarea discursului naţionalist. De asemenea, preşedintele Băsescu s-a lansat într-un joc periculos legitimând Uniunea Civică Maghiară, organizaţie considerată extremistă. Este posibil ca prin legitimarea acesteia, preşedintele să fi deschis o cutie a Pandorei…
Atacând sistemul partidelor politice, preşedintele se plasează el însuşi în afara sistemului şi legitimează PD ca un partid “antisistem” – aşa cum până de curând a fost Partidul România Mare. Dar şi acest partid şi-a luat “porţia”, prin legitimizarea lui Gigi Becali, o creaţie a mass-media, lipsită de substanţă, dar care acum a ajuns în pragul Parlamentului, deşi partidul propriu-zis nu există.
Dar preşedintele s-a năpustit nu doar asupra sistemului politic, ci şi asupra Justiţiei (vezi vituperările împotriva judecătorilor), asupra Parlamentului (hm, greu de obiectat aici, dar totuşi Parlamentul este singurul garant al democraţiei), asupra societăţii civile (deşi aceasta a fost cea care l-a sprijinit masiv să ajungă în funcţie).
Nu este deloc exclus ca, până la urmă, totul să se întoarcă împotriva preşedintelui. Recentul scandal din jurul CNSAS s-ar putea să fie picătura care umple paharul şi de aici încolo popularitatea preşedintelui să o ia serios la vale. Faptul că preşedintele a apucat într-o direcţie greşită a fost întărit şi de faptul că, pentru prima dată, el a fost huiduit. Şi nu chiar de oricine, ci chiar de reprezentanţii societăţii civile, cei care în 2004 au jucat un rol activ în alegerea sa ca preşedinte. Chiar dacă nu a fost un grup numeros, este un grup care contează. Dacă nu crede, să-l întrebe pe Adrian Năstase.
