Deşi toţi liderii americani şi ruşi au insistat mereu că Yalta, Malta sau mai nou Bratislava nu sunt întâlniri menite să schimbe hărţi, zone de influenţă sau istoria, evenimentele ulterioare demonstrează contrariul. Summitul de la Bratislava a pus pe tapet probleme importante de securitate internaţională, dar pentru prima oară a pus sub semnul întrebării şi parteneriatul strategic dintre Rusia şi Statele Unite. Dincolo de declaraţii fulminante, de retorică (uneori agresivă), Moscova şi Washingtonul au multe interese comune. Cel puţin pe termen scurt şi mediu. Dar şi divergenţe.
Bush a venit la Bratislava decis să obţină de la Putin o soluţie pentru dosarul iranian. Dorinţa regimului de la Teheran de a dezvolta un program nuclear, fie şi civil, este o provocare importantă de securitate, în special pentru Orientul Mijlociu. Israelul a anunţat în repetate rânduri că nu va permite ajungerea în fază critică a programului nuclear iranian. Presa israeliană a citat deseori diverşi politicieni sau generali care au spus clar că reactorul de la Busher va fi distrus dacă se ajunge la faza încărcării barelor de uraniu. De mai bine de doi ani au loc contacte diplomatice mai mult sau mai puţin secrete care urmăresc un singur obiectiv: blocarea demersului nuclear iranian.
SUA sunt interesate să evite confruntarea cu Iranul
Statele Unite, care percep programul nuclear iranian ca pe o ameninţare directă, sunt şi ele interesate să evite o confruntare cu Iranul. Multe depind de Rusia pentru că Rusia furnizează tehnologia, Rusia construieşte reactorul, Rusia furnizează materialul radioactiv, Rusia sprijină militar Iranul printr-un ambiţios program de înarmare. De altfel, Rusia a amânat până în prezent agravarea crizei: combustibilul nuclear nu a fost livrat Iranului invocându-se probleme de ordin financiar. Dar stratagema nu poate merge la infinit. Trebuie găsită o soluţie. Exact ce i-a spus Bush prietenului său Putin.
Cei doi preşedinţi au declarat la conferinţa de presă ulterioară discuţiilor că nu este cazul ca Iranul sau Coreea de Nord să deţină arme nucleare. Bush şi Putin au anunţat că vor coopera pentru a se evita proliferarea nucleară, în special în legătură cu terorismul internaţional, şi vor bloca vânzarea rachetelor antiaeriene lansate de pe umăr. Dar până unde va merge cooperarea dacă Vladimir Putin îşi exprimă convingerea că programul nuclear iranian nu este destinat producerii de arme, ci de electricitate? Dacă în cazul Phenianului poziţia ruşilor şi americanilor coincide, dosarul iranian este mai sensibil.
Democraţia în Rusia
Preşedintele american a introdus pe agenda discuţiilor şi o problemă cu adevărat delicată: democraţia din Rusia. Presat de emigraţia rusă şi de militanţii pentru drepturile omului, Bush a ridicat semne de întrebare legate de arestările unor oameni de afaceri, despre modul în care se aplică legislaţia, despre libertatea presei şi existenţa unei opoziţii politice viabile. Deşi discuţiile privind democraţia în Rusia s-au purtat în spatele uşilor închise, deşi delicata abordare a fost pregătită din timp prin dezvăluiri şi aluzii în presă, ceva tot a răbufnit la conferinţa de presă. Vladimir Putin a subliniat că Rusia a făcut o opţiune fermă în direcţia democraţiei, că temerile Occidentului nu sunt fondate, mai mult, că democraţia rusă nu este şi nu va fi una parţială sau originală. Putin a promis şi concesii în negocierile privind intrarea Rusiei în Organizaţia Mondială a Comerţului, ba chiar a vorbit despre un “compromis rezonabil”.
Belarus şi Republica Moldova
Dacă dezarmarea nucleară şi democraţia rusă sunt elemente de evaluare a parteneriatului ruso-american şi mai ales a capacităţii fiecărei puteri de a obţine un răspuns favorabil din partea celeilalte, adevărata bombă a venit la conferinţa de presă. Preşedintele Bush a vorbit despre democratizarea a două foste republici sovietice, Belarus şi Republica Moldova, invocând atât Ucraina, cât şi alegerile din Irak. “Democratizarea” celor două state este cu adevărat un examen pentru relaţia dintre Moscova şi Washington, dar şi pentru Rusia însăşi.
Belarus, ultimul bastion de tip stalinist din Europa, şi Republica Moldova, gazda fără voie a unui focar de conflict moştenit din perioada Războiului Rece, fac parte din aşa-numita “vecinătate apropiată” a Rusiei, chiar dacă Putin a anunţat că aceste concepte au ieşit din istorie. Politeţea diplomatică nu elimină imperativele şi realităţile strategice. Despre ce este vorba? Belarus şi într-o mai mică măsură Republica Moldova sunt necesare refacerii unui stat rus puternic. De altfel, Kremlinul construieşte de ani buni, încet, dar sigur, un stat rus postsovietic din care ar urma să facă parte Rusia, Belarus, Ucraina, Kazahstan şi unele regiuni separatiste din Republica Moldova, Georgia, Armenia. Este exact acel Spaţiu Economic Unic pentru care insistă preşedintele Putin. Cooperarea economică ar fi ultima condiţie necesară pentru apariţia unei Rusii capabile să pună probleme Statelor Unite, Uniunii Europene şi Chinei. Dependentă doar de resurse strategice şi de vânzările de armament, cu o populaţie îmbătrânită, ameninţată de extremismul islamist wahhabit, Rusia are nevoie de “infuzia” de sânge slav pentru a nu eşua în statutul de putere regională, fie şi cu arsenal nuclear.
Proiectul preşedintelui Putin este însă pus sub semnul întrebării de “revoluţia portocalie” din Ucraina. Dacă Ucraina iese în mod real de pe orbita Kremlinului, refacerea puterii ruse este ameninţată. Dacă Belarus şi Republica Moldova repetă scenariul ucrainean, totul se năruie. Aici intervin necunoscutele. Putin ar putea rămâne fidel parteneriatului cu Bush, dar Rusia lui Putin nu este Rusia întreagă, în ciuda imaginii atotputernice a fostului agent KGB. Ca în toată istoria Rusiei, în spatele ţarului de la Kremlin se disting umbrele vagi ale mecanismelor puterii: armata, serviciile de informaţii, complexul militaro-industrial. Nu sunt de neglijat nici ruşii sau alogenii care au fost mândri că fac parte dintr-un imperiu capabil să ţină piept Americii, Occidentului în general.
Parteneriatul ruso-american
Este greu de anticipat până unde va merge răbdarea Rusiei oficiale şi neoficiale. De două decenii, Rusia acumulează frustrări, nemulţumiri. Stabilitatea socială este menţinută prin metode mai dure decât standardele occidentale. Recent, protestele pensionarilor au ameninţat chiar fotoliul preşedintelui. Dacă există o linie roşie şi dacă această linie roşie va fi trecută, evenimentele din Rusia vor fi extrem de interesante. “Prinţesa de gheaţă” de la Kiev, Iulia Timoşenko, a spus în euforia victoriei revoluţiei portocalii: trebuie să ducem democraţia acum în Rusia! Rămâne ca Rusia să vrea.
Putin şi Bush au declarat la Bratislava că Rusia şi Statele Unite rămân legate printr-un parteneriat solid. Este adevărat, pe termen scurt şi mediu Rusia şi Statele Unite au interese comune, de la combaterea terorismului la evitarea proliferării nucleare. Discret, dincolo de curiozitatea ziariştilor, se construieşte în Pacificul de Nord, cu bani americani şi în interes american, Sahalin 1, cea mai mare exploatare de petrol din Extremul Orient rus, care ar reduce dependenţa Statelor Unite de petrolul arab.
În profunzime, lucrurile sunt mai complicate. Pentru a-şi păstra influenţa, Rusia trebuie să redevină o mare putere. Orizontul de timp planificat pentru revenirea în forţă a Rusiei – 2008-2010 – coincide cu “oboseala” Americii. Discret, în apropiere, aşteaptă alte două centre de putere: Uniunea Europeană şi China. În toate aceste calcule, summitul de la Bratislava este un moment de referinţă, este testul care va influenţa decisiv istoria secolului XXI.