“As sfatui Comisia sa iasa din letargie” spunea în noiembrie Hans Eichel, ministrul de finante al Germaniei, referindu-se la Comisia Europeana. La acel moment, el si colegii sai, ministrii de finante ai Uniunii Europene, au sfidat Comisia Europeana si au suspendat unilateral Pactul de Stabilitate si Crestere Economica, care împiedica membrii zonei euro sa aiba deficite bugetare peste 3% din PIB.
“As sfatui Comisia sa iasa din letargie” spunea în noiembrie Hans Eichel, ministrul de finante al Germaniei, referindu-se la Comisia Europeana. La acel moment, el si colegii sai, ministrii de finante ai Uniunii Europene, au sfidat Comisia Europeana si au suspendat unilateral Pactul de Stabilitate si Crestere Economica, care împiedica membrii zonei euro sa aiba deficite bugetare peste 3% din PIB.
Eichel se referea atunci la necesitatea iesirii Comisiei dintr-o presupusa letargie care o împiedica sa se conecteze la realitatea economica europeana si sa sesizeze desuetudinea Pactului în actuala perioada de dificultati economice. În final, Comisia a iesit din letargie, însa a trecut la represalii. Pedro Solbes, comisarul pentru afaceri economice, considera ca decizia Consiliului de ministri din noiembrie a fost nici mai mult nici mai putin decât ilegala: ministrii au încalcat prevederile tratatelor Uniunii doar pentru a evita penalizarea celor mai puternici membri, Franta si Germania-, care depasisera sistematic limita impusa de Pact. Riposta Comisiei nu s-a lasat mult asteptata : Comisarii au cazut de acord la 13 ianuarie sa supuna cazul Curtii Europene de Justitie.
De cealalta parte a Atlanticului, bugetul este si mai dezechilibrat, în principal datorita a trei reduceri succesive ale nivelului impozitarii, promovate de presedintele Bush. Iar situatia este cel putin la fel de controversata ca si în Europa. În ziua când Comisia europeana se adresa Curtii de Justitie, Paul O’Neil, fostul secretar al Trezoreriei în administratia Bush, folosea o alta cale pentru a ataca politica guvernului. Împreuna cu jurnalistul Roy Suskind, a lansat cartea “Pretul loialitatii”, în care relateaza cei doi ani pe care i-a petrecut la cârma finantelor americane. Printre altele, O’Neil ataca dur stilul iresponsabil de conducere al presedintelui Bush, motivele insidioase ale invadarii Irakului, precum si, nu în ultimul rând, deteriorarea grava a situatiei fiscale.
Aceasta din urma a atras deja atentia Fondului Monetar International, care a dat un avertisment privind dublul deficit al Statelor Unite : deficitul de cont curent si cel bugetar. Raportul care contine acest avertisment afirma ca riscul pe care acest deficit îl implica pune în pericol nu doar economia americana, dar si pe cea mondiala. Paul O’Neil îsi aminteste în cartea sa ca, atunci când a ridicat problema în fata vicepresedintelui Dick Cheney, acesta i-a replicat ca “deficitele nu conteaza”. Iata însa ca FMI este de alta parere. Perioada urmatoare în care SUA vor trebui sa gestioneze aceste deficite, va implica cresteri ale ratelor dobânzii, scaderea investitiilor straine sau chiar retrageri de capitaluri precum si, pe termen lung, reducerea ritmurilor de crestere economica.
Dar în timp ce problemele fiscale ale Americii vor fi judecate de catre opinia publica, cele ale Europei se judeca deja la Curtea de Justitie. Care vor fi consecintele acestei situatii? Datele problemei sunt clare : desi conform Pactului de Stabilitate, membrii zonei euro se angajasera sa mentina deficitele bugetare sub limita de 3% din PIB, Franta si Germania vor încalca aceasta regula pentru al treilea an consecutiv, în 2004. Comisia Europeana, “gardianul” Pactului, a insistat ca cele doua tari sa-si echilibreze bugetele pâna în 2005 si sa demonstreze tendinta de echilibrare înca din 2004. În caz contrar, urmau sa riste amenzi uriase, de pâna la 0.4% din produsul lor intern brut. Însa, conform tratatelor Uniunii Europene, Comisia nu poate decât sa recomande, Consiliului de ministri revenindu-i prerogativele de a decide în acest sens.
La întâlnirea din 25 noiembrie anul trecut, ministrii de finante au respins propunerile Comisiei si au adoptat un set de recomadari proprii, mult mai blânde si, în orice caz, lipsite de clauze punitive, suspendând “temporar” procedurile de constrângere prevazute în Pactul de Stabilitate. Evident, toate acestea s-au petrecut pentru unicul motiv ca Franta si Germania- erau în pericol de a fi amendate. Jocurile de culise, presiunile exercitate de cele doua mari puteri, precum si jocurile de aliante au condus pâna la urma la adoptarea recomandarilor si suspendarea de care am vorbit.
Sa revenim însa la plângerea Comisiei, înaintata Curtii de Justitie. Printr-o abila gaselnita juridica, acuzatia de fond pe care Comisia o aduce ministrilor de finante nu este de natura economica – legata de anumite niveluri ale deficitelor bugetare – ci de natura procedurala. Nu faptul ca tarile aflate în “culpa” au refuzat sa-si reduca deficitele bugetare este pus pe tapet, ci faptul ca acordul la care ministrii de finante au ajuns, încercând sa eludeze prevederile Pactului, nu are valoare juridica pentru ca nu contine masuri de constrângere în caz de nerespectare a angajamentelor. Mai mult decât atât, tot pe linie procedurala, Comisia acuza ca nu exista nici o prevedere în tratate care sa permita ministrilor de finante sa suspende procedurile de penalizare prevazute de Pact si sa le înlocuiasca cu simple recomandari, dupa bunul plac.
Fundamentul juridic pe care se bazeaza Comisia este suficient de solid, însa lucrurile nu stau la fel în cazul sprijinului politic. Chiar si acei ministri de finante care doreau aplicarea prevederilor Pactului, ca de exemplu austriacul Karl-Heinz Grasser, considera ca un proces nu este maniera cea mai potrivita pentru solutionarea cazului. Presedintele Parlamentului European s-a manifestat si el împotriva unei confruntari la Curtea de Justitie, iar Banca Centrala Europeana se pare ca este de aceeasi parere. Însa Comisia se teme ca însasi credibilitatea si soliditatea regulilor zonei euro vor fi afectate daca situatia nu va fi rezolvata juridic. Desi analistii cinici întotdeauna au facut observatia ca tratatele prevad ceea ce decid mai-marii politicii, Comisia Europeana nu se poate deloc împaca cu un asemenea cinism. Fiind considerata gardianul tratatelor, Comisia este responsabila pentru asigurarea unui tratament egal pentru toate statele membre. Iar acest tratament egal implica pedepsirea atât a statelor mici, cât si a celor mari, atunci când încalca regulile Uniunii.
Dar ce poate decide Curtea de Justitie? Într-un prim scenariu, poate ajunge la concluzia ca ministrii pot refuza recomandarile Comisiei, dar nu pot suspenda procedurile Pactului fara o renegociere a tratatelor. Cu alte cuvinte, abaterile nu pot avea loc decât daca se schimba regulile jocului. Renegocierea tratatelor fiind practic imposibila la acest moment, ministrii se vor limita, în acest caz, la a respinge recomandarile, ceea ce va genera un soi de meci de ping-pong între Consiliu si Comisie. Daca însa Curtea ar merge mai departe si ar impune ministrilor de finante respectarea recomandarilor Comisiei – în cazul în care nu au motive întemeiate pentru a le respinge – lucrurile s-ar complica si mai mult. Prevederile Pactului s-au dovedit deja prea constrângatoare pentru marile state, ceea ce va face ca, în cazul unei asemenea decizii, Franta si Germania- pur si simplu sa ignore decizia Curtii. Şi nu ar fi pentru prima data. Franta de exemplu, a ignorat timp de aproape un an o decizie conform careia trebuia sa elimine interdictia de comercializare a carnii de vita de provenienta britanica, în urma scandalului bolii vacii nebune.
Iata deci cât de încurcate pot fi itele marilor tratate si ale marilor întelegeri politice. Desi Europa se mândreste cu cultura sa juridica, cu respectul pentru lege, imputând Americii relativismul si oportunismul, pâna la urma, pe ambele maluri ale Atlanticului, totul se joaca la masa negocierilor. Chiar daca Fondul Monetar International, pe de o parte si Comisia Europeana, pe de alta, încearca sa convinga guvernele de pericolul deficitelor bugetare, politicienii gasesc întotdeauna cai ocolite pentru a ajunge la concluziile pe care le doresc.
