Cum vor evolua lucrurile după victoria lui Adrian Năstase în PSD? O consecinţă previzibilă – şi care schimbă radical datele problemei – este faptul că PDL nu va mai ajunge la guvernare şi că singura “opţiune” este un guvern PNL-PSD.
Pentru a înţelege mai bine consecinţele, trebuie să observăm caracterul special al acestor alegeri. În cazul în care vom avea vot uninominal (şi sunt toate premisele în acest sens, lăsând la o parte că nu este cel mai bun proiect de lege), vor fi ultimele alegeri în care structurile centralizate ale partidului vor mai avea o influenţă majoră.
Miza alegerilor viitoare
O dată cu cel de-al doilea val de scrutinuri uninominale, puterea va trece la „baronii locali”.
Nu întâmplător toate partidele încearcă să provoace alegeri anticipate fiindcă există pericolul ca, odată instalaţi în fotoliile de aleşi locali, majoritatea activiştilor de partid să o lase mai moale la alegerile parlamentare. Cuplându-le, întregul partid rămâne în priză.
Ulterior, „baronii” locali vor putea controla mai uşor cine va candida din partea partidului la alegerile generale şi gratitudinea va trece de la conducerea centrală spre acesta. Nu întâmplător mulţi lideri importanţi nu sunt foarte interesaţi de poziţii în conducerea centrală a partidului preferând să-şi consolideze puterea la nivel local şi în acest sens să pună presiuni asupra partidului.
De asemenea, va fi ultimul scrutin prezidenţial cu miză – deşi există toate premisele ca în 2009 să nu mai existe nici o miză pentru prezidenţiale. Mandatul lui Traian Băsescu a demonstrat că preşedintele nu are o putere reală. Dacă aş fi Ion Cristoiu, aş zice că preşedintele are job description-ul unui bodyguard de magazin sătesc: controlând justiţia şi serviciile secrete are grijă ca prietenii să-şi vadă liniştiţi de treabă, dar „miş-maş-urile”, tot „vânzătoarele” le fac, bodyguardul neputând să facă altceva decât să le asigure protecţie.
Prin uşoare modificări legislative – trecerea serviciilor secrete sub controlul ferm al Parlamentului şi punerea în aplicare a celor deja existente la Justiţie –, bodyguardul poate fi lipsit până şi de sprayul lacrimogen cu care mai impresionează golanii mai slabi de înger astfel încât preşedinţia să nu mai aibă decât un rol decorativ, de monarh constituţional ales de popor.
Depinde însă de Traian Băsescu. Dacă el va mai candida pentru un nou mandat, miza pentru preşedinţie va mai exista, ea fiind însă „să-l batem pe Băsescu”, nu funcţia în sine. Mă îndoiesc că el ar mai dori să candideze, însă este posibil să fie obligat de „oligarhii buni”, fiind singura pavăză a acestora în faţa „oligarhilor răi”, în condiţiile în care PD nu are cum să ajungă la guvernare.
Consecinţe pentru PD
Pentru PD, „eternizarea” în opoziţie nu este neapărat un lucru rău. Demagogia ieftină şi populismul, incapacitatea de a-şi asuma orice răspundere îl fac mult mai potrivit pentru rolul de partid de opoziţie decât pentru acela de partid la putere. Faptul că o astfel de ipoteză este luată în serios de partid îl reprezintă şi concentrarea multora dintre liderii săi pentru poziţii în administraţia locală.
Pe de altă parte însă, fără pârghiile guvernamentale este posibil ca mulţi să eşueze datorită modului în care se vor aloca fondurile centralizate, de aceea ne putem aştepta la unele dezertări înapoi la PSD.
De asemenea, o previzibilă dispută Adrian Năstase-Traian Băsescu are un rezultat incert. Cât timp Traian Băsescu putea garanta victoria la preşedinţie, faptul că PD nu deţine guvernul nu este o tragedie foarte mare. O dată cu intrarea în luptă a lui Adrian Năstase lucrurile nu mai sunt chiar atât de sigure, mai ales că în disputa cu acesta liderul PD şi-a cam epuizat cartuşele. În urmă cu ceva vreme, Vasile Blaga a spus într-un interviu că „în cazul în care se va constata că Traian Băsescu nu va mai putea ajuta partidul, vom renunţa la el”. Chiar dacă spusă pe un ton diplomatic, ameninţarea este reală şi ea a şi fost pusă în aplicare când cu suspendarea, când preşedintele a fost lăsat singur cu Theodor Stolojan.
Consecinţe pentru PNL
Nu ar fi deloc exclus ca bătălia dintre „doi foşti comunişti” să lase loc liber unui outsider fără legături cu fostul regim. În acest sens, intrarea lui Adrian Năstase în competiţie creează loc liber pentru PNL ca forţă alternativă fără legături cu regimul comunist. Practic, avem o bătălie între facţiuni ale fostului PCR/FSN, iar PNL îşi poate asuma rolul de arbitru şi de „a treia cale”. Dacă liberalii îşi ajustează din mers tactica ce a dat roade în demonizarea lui Traian Băsescu şi vor continua în disocierea pre-electorală de PSD îşi pot asigura un scor mult mai bun cu un discurs pe tema „de ce să alegeţi tot între doi comunişti la douăzeci de ani la revoluţie?”. Dacă îşi vor juca inteligent cărţile, liberalii vor fi marii câştigători ai… victoriei lui Adrian Năstase.
Consecinţe pentru PSD
În 2005, pentru prima dată, PSD a încercat să se rupă de tradiţia comunistă de continuator al fostului PCR şi de alegătorii care votau doar din frică de viitor. Din păcate însă, au mizat pe un cal mort. Trebuie însă recunoscută lui Mircea Geoană capacitatea reală de luptă, efortul depus în fiecare acţiune, însă degeaba munceşti dacă nu te ajută şi…
Eticheta de prostănac a devenit un „brand” de care Mircea Geoană nu se va mai putea dezlipi. Privindu-l cum stătea stingher lângă un Adrian Năstase în triumf şi un Ion Iliescu zâmbind satisfăcut, realizezi că pentru el s-a terminat.
Pentru PSD, Mircea Geoană a reprezentat în primul rând incertitudinea. Lider slab, el a încercat să mulţumească pe toată lumea ducând partidul când într-o parte, când în cealaltă. Energia cu care îl trăgea nu suplineşte însă lipsa de coerenţă şi inadecvarea strategică. Este adevărat că nici nu a fost ajutat de prea mulţi în partid care au preferat „să nu se bage”. Era o chestiune de timp până când partidul nu va mai suporta stresul şi va lua măsuri. Numai că decizia pe care a luat-o este una greşită. Oricât de bun ar fi Adrian Năstase ca intelectual, lider de partid, manager, el reprezintă în primul rând trecutul. Atât pentru el, cât şi pentru partid ar fi fost mai bine ca Adrian Năstase să rămână undeva în umbră. Partidul are indubitabil nevoie de experienţa şi expertiza sa, însă imaginea publică pe care o are după trei ani de tracasări şi hărţuiri permanente nu mai este cea mai bună.
Privind retrospectiv, aş spune că prin alegerea lui Mircea Geoană în 2005, PSD a amânat un destin inevitabil. Un fel de „întinare a idealurilor comuniste”. Acum, se reîntoarce la evoluţia lentă a PCR, temporal vorbind, undeva pe la mijlocul anilor 1990. Dacă Adrian Năstase ar fi preluat puterea în 1996, când Iliescu pierduse alegerile era ceva. Acum, 12 ani mai târziu, este cam târziu. Alegerile vor demonstra dacă nu cumva este prea târziu.
