Microeseu în căutarea unei identităţi comune sub presiunea timpului şi a omului de rând
Nu a fost tocmai o exagerare, atunci când un cotidian central bucureştean intitula Viena cu onorabilul epitet de “capitala economică a României”. Cine sunt oare acesti “nemţi” despre care românul de rând a auzit că au “luat” Petrom-ul, cam toate fabricile de bere şi BCR-ul? Ei vorbesc germana, dar nu sunt nemţi! Au un compozitor numit Mozart şi chiar şi bomboane cu acelaşi nume. Banal, nu? În accepţia românească obişnuită, confuzia, nu doar geografică, se regăseşte însă frecvent. Treaba-i valabilă şi la austrieci: puţini au aflat că Popescu şi Ionescu nu sunt nume slave! Cât despre ortodoxie şi importanţa ei pentru români, nu-i întrebaţi pe austrieci!
Să ne grăbim însă să-i cunoaştem pe austrieci.
‘Helmut Qualtinger, cabaretist austriac de geniu, mult mai prezent în conştiinţa compatrioţilor lui decât un Tănase în cea a românilor, îşi descria ţara ca pe un “labirint în care fiecare se descurcă”. O descriere care aminteşte şi de ceea ce mulţi români cred despre propria ţară.
“Austria: o vacanţă în Paradis”, titrau austriecii deja în 1948 pe afişele ce-i invitau pe turişti să le viziteze ţara. 91% din cei intervievaţi în anul 1987 de Dr. Fessel & Co., institut de sondare a opiniei publice din Viena, erau de părere că alături de rata scăzută a criminalităţii şi siguranţa socială, turismul constituie o realizare esenţială a Austriei.
Reputatul istoric şi universitar Oliver Rathkolb (autor al unui excepţional volum despre istoria recentă, 1945-2005, a ţării sale, apărut în 2005 la Editura Szolnay) este de părere că progresul economic în timpul scurs după cel de-al doilea război mondial se datorează, demografic vorbind, imigraţiei. Astăzi, trăiesc în Austria aproape 750.000 de străini. Până în 1994, procentul străinilor din Austria s-a dublat faţă de 1974, iar asta după ce, atât în 1956, cât şi în 1968, Austria a primit cu generozitate un mare număr de azilanţi. Statistica arată că, în prezent, tocmai acolo unde trăiesc relativ puţini imigranţi, se înregistrează o xenofobie mai ridicată. “Ausländer raus!” (Străinii afară!) este o sintagmă ce domină atavic subconştientul multor austrieci şi constituie o realitate cu care fiecare străin s-a confruntat într-un fel sau altul în această “republică paradoxală”, denumire folosită de Rathkolb ca titlu al cărţii care mi-a inspirat articolul de faţă şi pentru care i s-a acordat Premiul Bruno Kreisky, 2006. Iar amprenta negativă a paradoxului se multiplică. Aceasta chiar şi într-o ţară care se doreşte comunitară înainte de a mai fi naţională şi înainte de toate, fără a avea, bineînţeles, o bază statistică reală.
Mentalitatea austriacă
Puţini îşi propun, până şi la Viena, să încerce o analiză critică a mentalităţii austriecilor şi a felului în care aceştia se văd pe sine, îşi văd şi simt propria identitate, cât şi despre evoluţia acestei identităţi din perspectiva istoriei recente. Unul dintre ei este însă eseistul austriac Robert Menasse, care într-un eseu intitulat “Ţara fără calităţi. Sau dispariţia acesteia prin apariţia adevărului” descria plastic “identitatea austriacă” drept o noţiune aidoma unei “camere întunecate în care intrând, dintr-un motiv anume, îţi apare dorinţa imediată de a da la o parte perdelele şi de a deschide fereastra pentru a lasă aerul şi lumina să intre”. Acelaşi Menasse se întreabă apoi retoric – “Şi dacă nu se vede nimic pe fereastră, iar camera se va lumina astfel doar foarte puţin?”
De ce e totuşi important să încercăm a înţelege mentalul colectiv al austriecilor dacă până şi lor le este greu şi nu se prea grăbesc să o facă? Pentru a răspunde mai bine unei provocări la care economia ne supune. Şi nu e vorba doar de austrieci, ci şi de toţi cei cu care ne învecinăm pe acelaşi drum. Parafrazând, uşor vulgar, titlul unui western al realismului socialist românesc, chiar “petrolul, banii şi ardelenii” ne invită să-i cunoaştem pe austrieci. Este vorba, pur şi simplu, despre opţiunea României pentru aderarea fotografică la valorile UE!
Astfel, politica românească externă faţă de Europa va deveni, din 2007 sau 2008, de bună voie şi nesilită decât de acquis-ul comunitar, politica internă a Bucureştiului. Dacă începând din anul 2000, UE ar fi dorit să-şi concentreze eforturile în România pe “impunerea unei schimbări ireversibile în sistemul judiciar, în ministerele-cheie, (…) românii ar fi simţit beneficiile apropierii de UE în viaţa lor de zi cu zi cu mult timp înainte de aderarea oficială a ţării la structurile europene”, este de părere analistul Tom Gallagher în volumul consacrat Balcanilor în noul mileniu şi apărut în 2006 la “Humanitas”. N-a fost însă să fie chiar aşa.
Prezenţele comerciale ale Vienei în România au estompat accentele iraţionale din presă
Tot ca într-o fotografie, poate nu chiar paradisiacă, dar oricum surprinzătoare, România va deveni la rândul ei un loc de vacanţă pentru din ce în ce mai mulţi austrieci care, la început din curiozitate, iar apoi din convingere, o vor vizita. Nu cred că e o exagerare sau doar o interpretare voit simplistă dacă afirm că o serie de prezenţe mai degrabă comerciale ale Vienei în România au estompat accentele iraţionale, naţionaliste şi xenofobe care dominau înţelesul austriacului de rând faţă de România până în urmă cu puţin timp. A devenit mai dificil chiar şi pentru mass-media austriacă, de regulă antipatică faţă de tot ce avea de-a face cu România, să continue ilustraţia posomorâtă pe care a făcut-o Bucureştiului în trecut. Mai mult decât atât, reuşita comercială austriacă, ce se rezumă în mare măsură la prestaţia excepţională a unui bancher şi a unui fost secretar de stat al finanţelor austriece, a dinamizat şi aşteptările românilor faţă de proconizata aderare.
Iată un motiv pentru care merită să ne bucurăm. Nu numai că românii nu au mâncat lebede prin Viena, dar nici presa austriacă nu-şi mai convinge zilnic cititorii că aceştia ar fi făcut-o. Nu numai că “vom adera” cât de curând la UE, austriecii ne caută deja astăzi pe acasă! Într-o Europă căreia românii îi aparţin probabil cu mai puţine meandre de identificare decât aceşti austrieci, ne aşteaptă tocmai ei, noii noştri parteneri şi prieteni. Nu ne rămâne decât să-i şi înţelegem! Cum şi UE ar trebui să-i dea măcar acum de gândit ceea ce se întâmplă astăzi în România. A trebuit ca un preşedinte nonconformist şi reformator să-şi învingă la mustaţă contracandidatul, lipsit de o popularitate reală şi asupra căruia planează suspiciuni de corupţie, pentru ca românii să înceapă să simtă pe propria piele, în viaţa de zi cu zi, beneficiile apropierii de momentul aderării la UE. “O maşinărie a UE mai alertă şi mai eficientă ar fi identificat care sunt blocajele-cheie care împiedicau România să devină un stat clădit pe suveranitatea legii, unul în care cetăţenii să conteze”, este de părere acelaşi Tom Gallagher.
Şi, cum ar fi de dorit ca înainte de a ne încuscri pe toate planurile cu Viena – de curând a avut loc la Bucureşti chiar şi un reuşit bal, “vienez”, onorat chiar şi de prezenţa ambilor primari ai capitalelor celor două ţări -, să nu ne uităm propriile valori naţionale, alături de cele ale austriecilor pe care oricum de-abia am început să le desluşim, prin buzunare, în vârful pantofului lăcuit în ritm de vals sau chiar mai prozaic, la staţiile de benzină.
Revin la Robert Menasse, care în eseul citat dădea un exemplu de interpretare austriacă, numită chiar de el “neinspirată” a propriei suveranităţi: cancelarul federal Bruno Kreisky, fiind întrebat la începutul anilor ’70 unde se găseşte naţiunea austriacă, a răspuns – “Acolo unde există o echipă naţională şi o bancă naţională, acolo ar trebui să existe şi o naţiune.” Ceea ce Robert Menasse încearcă să ne facă să înţelegem, atrăgând atenţia asupra umorului legendarului cancelar, este că, pe lângă faptul că echipa naţională de fotbal a Austriei folosea la vremea respectivă un echipament identic cu cel al naţionalei de fotbal a Germaniei, Banca Naţională a Austriei, prin legătura monetară care a existat între şiling şi marca germană, putea fi foarte bine considerată o filială a Deutsche Bundesbank.
Paradoxurile, departe de a ne desparte, dacă sunt înţelese, ne pot apropia. Cred astfel că ar fi util să ne gândim să începem măcar să-i cunoaştem pe austrieci.
Notă: Dr. A. Todericiu, născut în 1967 la Bucureşti, s-a stabilit în Austria fiind doctor în filozofie cu specialitatea ştiinţe politice şi ştiinţele comunicării al Universităţii din Viena, 1999, cât şi consilier licenţiat pentru întreprinderi, 2005. Activează între 1991 şi 2000 în calitate de corespondent al ziarului “România liberă” la Viena. Publică numeroase articole pe teme româneşti în presa austriacă şi germană, lucrează ca corespondent Deutsche Welle, Radio Europa Liberă şi BBC, departamentul românesc. Este membru al Uniunii Presei Străine din Viena din 1991.
